Metodele didactice sunt mijloace complexe, variate, de realizare a demersului didactic. Prin modul de abordare, acestea pot fi instrumente expozitive (descrierea, explicația, demonstrația teoretică…), interactive (conversația euristică, metoda cubului, dezbaterea) și metode bazate pe investigație/ soluționare de probleme (problematizarea, investigația științifică, rezolvarea de probleme).
În învățământul tradițional, profesorul controlează procesul educațional, conținutul fiind transmis întregii clase sub forma unui expozeu, iar elevilor le revine rolul de receptor. În mod evident, elevii sunt elementul pasiv, implicarea lor în lecție fiind minimă. Prin urmare, rezultatul nu se va traduce în abilități și deprinderi, ci, mai degrabă, în noțiuni lipsite de aplicabilitate.
Învățământul modern propune ca alternativă la profesorul „expert” pe cel de tip „antrenor” care planifică activități interactive, motivante, interesante, împărtășește din cunoștințele sale și încurajează elevii la discuții și aplicații. Un astfel de profesor nu va deține monopolul discuțiilor, ci, dimpotrivă, va încuraja relaționarea elevilor, lucrul în echipe, inclusiv autoevaluarea.
Cercetările arată că tinerii învață cel mai ușor prin activitate; ei rețin doar 10 % din ceea ce citesc, 20 % din ceea ce aud și 30 % din ceea ce vad – totuși, dacă informația le parvine simultan prin intermediul a două simțuri (văz și auz), tinerii rețin 50%. Procentul crește la 70 când e vorba de a memora ceva prin intermediul conversației și atinge 90 dacă elevii primesc informația și o transpun în activitate/ exercițiu. Astfel, din cauza diferențelor semnificative în retenția informației, este preferat modelul triadic al învățării prin experimentare: explorare/ acțiune-reflectare/ analiză-aplicare.
Raportându-se la multiplele studii și cercetări din domeniu, dar și la realitatea mereu în schimbare, didactica modernă pune din ce în ce mai mult accent pe metodele inovatoare care valorizează elevul, îi oferă posibilitatea să își descopere abilitățile sau să și le dezvolte. Astfel, metodele activ-participative sunt mai atractive și îi ajută să atingă deopotrivă competențele specifice, cât și pe cele cheie. „Prin specificul lor, acestea sunt proceduri care pornesc de la ideea că, prin felul său de a fi, învăţarea este o activitate personală care nu poate fi cu nimic înlocuită, că singur cel care învaţă poate să fie considerat agent al propriei sale învățări.” (I. Cerghit, 2006, p. 68).
Într-o societate modernă, actul didactic trebuie să fie receptiv la schimbare, la nou, la mijloacele digitale din ce în ce mai atractive și mai ofertante. Astfel, oricare ar fi competențele vizate, se impune necesitatea unui act didactic antrenant, care să îi implice pe elevi în propria formare. Beneficiile metodelor care activ-participative sunt multiple: deprinderea unor abilități de lucru în echipă, de autoevaluare și de interevaluare, creativitate, deprinderea de a găsi soluții, cooperarea. Mai mult, când elevului i se oferă independență, acesta își dezvoltă stima de sine, își consolidează nevoia de control și de competență având posibilitatea de negociere a rolurilor, sarcinilor, modalităților de evaluare, timpului alocat ș.a.
Pe măsură ce lumea evoluează, umanitatea are nevoie de o educație care să fie sincron cu tehnologia și cu tot ceea ce înseamnă progres.
Metodele activ-participative nu au doar avantajul de a fi atractive, ci sunt și instrumente sigure pentru achiziții cognitive, afective, motrice, esențiale în dezvoltarea elevilor.