Metode și mijloace de predare în lecțiile de educație fizică

Tendința actuală, în orice proces instructiv educativ bilateral, este de a transforma subiectul, adică beneficiarul acestui proces, în postura de adevărat „subiect” al propriei transformări. Pentru atingerea acestui obiectiv major, care este caracteristic învățământului contemporan în general, de foarte mare importanță sunt metodele folosite, metode care coexistă în sistem și își dovedesc eficienta numai în același „sistem”.

Trebuie făcută distincția între metode și tendințe sau orientări metodologice. Este o triada greu de înțeles de cei care nu sunt de specialitate și de cei care nu vor să o înțeleagă. Metodele sunt consacrate și cunoscute. Ele se referă la modul concret în care se face predarea (mai ales pe căile verbale și intuitive), însușirea celor predate (mai ales pe calea exersării), corectarea greșelilor, evaluarea modului de însușire a celor predate etc.

O alta distincție trebuie făcută între metode și procedee metodice. Procedeele metodice sunt modalități concrete de „existență” a metodelor, de exprimare a acestora. Metodele nu există ca atare, în realitate. Ceea ce există în practica domeniului sunt doar procedeele metodice. Nu există de exemplu exersarea ca metodă practică de instruire. Există “exersare prin circuit, interval, ridicare de greutăți, izometrie etc. ca procedee metodice de exersare.

Metodele în educație fizică și sport sunt de mai multe feluri, ele constituind un sistem:

  • metode de instruire propriu-zisă;
  • metode de educație;
  • metode de corectare a greșelilor de execuție;
  • metode de verificare, apreciere și notare;
  • metode de refacere a capacității de efort.

Metodele de instruire se folosesc, evident, pentru a fi posibilă îndeplinirea obiectivelor de instruire specifice:

  • dezvoltarea-educarea calităților motrice;
  • formarea deprinderilor motrice și a priceperilor;
  • influențarea indicilor de dezvoltare fizică;
  • formarea capacității de autonomie și practicare independentă a exercițiilor fizice;
  • însușirea unor cunoștințe teoretice de specialitate.

Specific pentru lecţia de educaţie fizică este varietatea metodelor, procedeelor metodice şi a tehnicilor didactice utilizate în lecţie, precum şi o oarecare prioritate a metodelor intuitive (practice).

Metodele folosite în predarea educaţiei fizice la ciclul primar sunt grupate de regulă în:

  • metode verbale (explicaţia, expunerea şi conversaţia);
  • metode practice (demonstraţia şi explicaţia, repetarea);
  • metoda observaţiei;
  • metoda aprecierii activităţii.

Dintre acestea, metodele repetării, demonstraţiei şi explicaţiei au cea mai mare întrebuinţare. La clasele I – a II-a, executarea unor exerciţii este uşurată dacă este determinată şi însoţită de mici povestiri atractive care sugerează acţiunile viitoare ale elevilor.

Repetarea exerciţiilor trebuie însoţită de dispoziţii şi indicaţii verbale care contribuie la lărgirea capacităţii de percepere a acţiunilor, la închegarea reprezentărilor motrice. Comanda trebuie să însoţească majoritatea exerciţiilor (repetărilor), contribuind la realizarea unui ritm optim de execuţie, la orientarea în spaţiu, la precizarea acţiunii şi numărului de repetări.

Demonstrarea şi repetarea se vor realiza, mai ales, prin procedeu global – la clasele I şi a II-a, la clasa a IV-a putându-se lucra şi diferenţiat – pe grupe valorice omogene, dar şi în perechi.

De asemenea, la orice oră de educaţie fizică, profesorul trebuie să ţină seama de:

  • dozarea corectă şi în mod progresiv (în cadrul fiecărei lecţii în parte dar şi de la o lecţie la alta) a efortului, acesta trebuind să se înscrie pe o curbă ascendentă, cu vârfuri de intensitate în verigile destinate repetării acţiunilor motrice;
  • folosirea eficientă a timpului afectat lecţiei prin sporirea timpului destinat exersării.

Mijloacele educaţiei  fizice

Realizarea obiectivelor educaţiei fizice școlare implică utilizarea unui ansamblu de mijloace. Teoria educaţiei fizice include în cadrul mijloacelor sale exerciţiul fizic – ca mijloc specific al domeniului – şi un număr de mijloace asociate din care se detaşează:

  • factorii naturali (apa, aerul, soarele) şi factorii igienici, legaţi de locul practicării exerciţiilor fizice (săli, terenuri, bazine);
  • raportul dintre muncă şi odihnă (recreere, efort, somn);
  • unele mijloace proprii educaţiei intelectuale, morale şi estetice (folosite particularizat la specificul educaţiei fizice).

Exerciţiul fizic reprezintă mijlocul fundamental al educaţiei fizice. El are însemnătate igienică, instructivă şi educativă. Exerciţiile fizice contribuie la dezvoltarea funcţională şi morfologică a organismului, influenţează în mod pozitiv, dezvoltarea aparatului locomotor, a organelor interne, a sistemulul nervos central; ele favorizează dezvoltarea şi perfecţionarea calităţilor motrice: viteză, rezistenţă, forţă, îndemânare.

Pentru ca exerciţiul fizic să-şi atingă scopul urmărit, este necesar ca – în practica predării – profesorii să respecte anumite cerinţe fără de care nu se poate asigura eficienţa exerciţiilor fizice:

  • respectarea particularităţilor individuale, morfologice, funcţionale şi psihice proprii elevilor de vârstă şcolară mică;
  • organizarea activităţilor practice, ţinându-se seama de particularităţile locului de desfăşurare, precum şi de condiţiile atmosferice şi igienice;
  • programarea exerciţiilor fizice în concordanţă cu materialul didactic existent;
  • selecţionarea şi predarea exerciţiilor fizice în funcţie de obiectivele cadru, de referinţă urmărite;
  • programarea exerciţiilor fizice luându-se în considerare numărul de copii;
  • stabilirea duratei desfăşurării activităţii respective.

Formele de bază ale practicării educaţiei fizice sunt:

1. gimnastica – are sarcină fundamentală asigurarea dezvoltării armonioase a organismului, formarea unei ţinute corecte şi îmbunătăţirea activităţii marilor funcţiuni ale organismului. În cadrul gimnasticii au luat naştere mai multe ramuri:
– gimnastica de bază ;
– gimnastica igienică ;
– gimnastica sportivă ;
– gimnastica ajutătoare .

2. jocul – reprezintă o formă tipică de activitate creată de om, fiind un fenomen social. Corespunzător scopurilor urmărite, precum şi particularităţilor organizării lor, jocurile se împart în trei grupe :
– jocuri de mişcare (dinamice),
– jocuri pregătitoare şi ajutătoare (pentru însuşirea sau perfecţionarea unor deprinderi de mişcare specifice anumitor ramuri de sport);
– jocuri sportive.

3. sportul – defineşte activitatea care, incluzând un număr limitat de structuri motrice, se desfăşoară pe baza unor regulamente precise şi unice şi urmăreşte disputarea întâietăţii între mai mulţi participanţi.

4. turismul– ca activitate a educaţiei fizice, are o sferă mai restrânsă decât turismul în general, vizând cu precădere modul de deplasare a copiilor şi tinerilor dintr-un loc într-altul, efectuat ca urmare a eforturilor lor proprii. Turismul se practică sub următoarele forme:
– plimbările – pentru recreere, deconectare, refacere, odihnă activă, întărirea sănătăţii ;
– excursiile – pe lângă cunoaşterea şi vizitarea unor obiective turistice, istorice, au şi o valoare igienică, de călire a organismului ;
– drumeţiile – sunt activităţi turistice complexe, în care participanţii trebuie să învingă anumite greutăţi; din această cauză se impune respectarea anumitor reguli, cum ar fi : alegerea şi folosirea încălţămintei, îmbrăcămintei, alimentaţiei potrivite, respectarea modului de mişcare în grup în raport cu itinerariul ales, alegerea adecvată a locurilor de popas, măsuri pentru organizarea taberelor etc.

Mijloacele asociate ale exerciţiului fizic sunt factorii naturali de călire a organismului şi condiţiile igienice. Copiii trebuie obişnuiţi cu folosirea raţională a influenţei aerului, soarelui şi apei în vederea fortificării generale a organismului. Sălile în care se desfăşoară lecţiile de educaţie fizică trebuie să fie curate şi aerisite, accesul elevilor permiţându-se numai cu echipament adecvat. Factorii de igienă – măsurile de igienă personală şi socială – respectaţi în mod consecvent, reprezintă o condiţie esenţială pentru realizarea cu succes a obiectivelor educaţiei fizice.

Mijloace  de  învățământ  în  cadrul  lecțiilor de educație fizică

Realizarea obiectivelor cadru şi de referinţă specifice acestei discipline necesită existenţa unor materiale didactice şi spaţii amenajate care să permită desfăşurarea procesului didactic atât în are liber, pe timp favorabil, cât şi în interior, pe timp nefavorabil.

Orice profesor îşi poate amenaja – ajutat de conducerea şcolii, un spaţiu în curtea şcolii care să cuprindă :

  • groapă pentru sărituri;
  • terenuri trasate, culoare de alergare, marcaje pentru aruncări;
  • porţi pentru minihandbal şi minifotbal, panouri pentru minibaschet;
  • bârnă pentru echilibru;
  • se pot procura mingi, cercuri, bastoane, corzi, saltele, steguleţe.

De asemenea, putem folosi materiale simple, existente la îndemâna oricui:

  • sfori – folosite la sărituri în înălţime, la mers în echilibru, la aruncarea mingii lansate etc.;
  • sticle de plastic pot deveni jaloane, obstacole;
  • sârme oţelite pot deveni cercuri;
  • ambalaje din material plastic pot deveni repere, obiecte de transport, ţinte, obstacole la care şi cu care se pot exersa o multitudine de deprinderi.

Important este să avem pasiune şi creativitate şi să credem în faptul că orele de educaţie fizică sunt cele mai importante pentru menţinerea stării de sănătate a copiilor noştri, pentru formarea deprinderilor igienico – sanitare.

Bibliografie:
1. Consiliul Naţional pentru Curriculum. Ghid metodologic de aplicare a programei de educaţie fizică şi sport- învăţământ primar. Editura Aramis, Bucureşti, 2001.
2. Barta, A. ; Dragomir, P. Manual de educaţie fizică pentru şcoli normale. Editura Didactică şi Pedagogică. Bucureşti, 1994.
3. Loghin, M. ; Mitra, Gh. ; Vodă, M. Metodica predării educaţiei fizice la clasele I- IV. Editura Didactică şi Pedagogică. Bucureşti, 1977.

Accesări: 516

Articole asemănătoare