Din punct de vedere etimologic, „metodă” semnifică „drum, cale spre cunoaştere”, fiind, astfel, o traiectorie în demersul didactic. Profesorul caută o cale pertinentă pentru a determina asimilarea de cunoştinţe, dezvoltarea cognitivă, intelectuală a elevilor. Tradiţional vorbind, metoda este ca un instrument prin care elevii încearcă să ajungă de la stadiul de necunoaştere la cel de cunoaştere. Din punctul de vedere al didacticii moderne, metoda devine o modalitate prin care profesorul determină elevii să găsească ei singuri calea. Trebuie menţionat faptul că metoda îi corespunde acţiunii, aşa cum metodologia îi corespunde activităţii în sine, iar procedeul, operaţiei. Metoda poate ajunge la o identificare cu procedeul, aceasta fiind, totodată, un ansamblu de procedee.
În cadrul unei situaţii concrete de predare-învăţare-evaluare, metoda are un rol predeterminat şi bine stabilit, configuraţia activităţii în sine dând şi caracteristicile metodologice. În strânsă legătură cu metodele sunt, desigur, obiectivele. De aceea, indiferent de situaţia dată, rolul profesorului este hotărâtor deoarece el decide asupra obiectivelor şi, implicit, al metodelor pentru a îşi atinge scopul. Astfel, conţinutul este vehiculat de metodă, fiind subordonat obiectivelor.
În didactica tradiţională se pune mare accent pe conţinuturi, de aceea rolul profesorului este mai semnificativ. În didactica modernă, obiectivele poartă amprenta marii semnificaţii şi pentru a fi atinse, profesorul trebuie sa gasească metode optime şi pertinente adaptate perfect situaţiei concrete de învăţare. În acest caz, elevul devine un real partener la profesorului în procesul de predare-învăţare şi evaluare. În tot acest demers didactic, profesorul va avea posibilitatea de a îşi adapta creativ metodele, îmbinând varii elemente pentru a putea să îşi atingă scopul. Aşadar, deşi se va merge preponderent pe didactica modernă în unele cazuri, este cert că factorul decizional, din punct de vedere educaţional, este tot profesorul.
Metodele implică o clasificare cunoscută pe criterii ce ţin seama de sincronie şi diacronie, deoarece implicaţii inedite ale conţinuturilor au dus la diversificarea metodelor.
Este dificil de analizat că o metodă este cea mai potrivită pentru un anumit demers didactic şi alta nu ar fi pertinentă, dar acestea pot fi optimizate şi, astfel, să se constate evolutiv diferenţele dintre acestea.
Metodele se combină cu mijloacele de învăţământ, formând strategia didactică, iar aceasta este elaborată în funcţie de varii criterii precum principii, norme, reguli didactice, timp, capacitatea de învăţare a elevilor, conţinutul învăţării, dotarea materială a şcolii. Metodele îndeplinesc mai multe funcţii printre care: cea de conţinut sau cea de organizare. În acest sens, se optimizează acţiunea didactică, se stimulează elevul, se dirijează cunoaşterea şi, nu în ultimul rând, se produce şi dezoltarea proceselor psihice şi motorii.
Metodele se pot clasifica pe baza unor criterii precum: comunicarea şi dobândirea valorilor social-culturale, explorarea sistematică a realităţii obiective sau instruirea programată.
Criteriul istoric propune două mari categorii care de altfel constituie şi obiectul abordării noastre: metode tradiţionale/ clasice precum expunerea, conversaţia, exerciţiul şi metode moderne precum algoritmizarea, problematizarea, instruirea programată, brainstormingul. De asemenea, metodele pot fi generale şi particulare, în funcţie de extinderea sferei de aplicabilitate, verbale şi intuitive, după modalitate principală de prezentare a cunoştinţelor, expozitive sau pasive şi active, în funcţie de gradul de angajare al elevilor la lecţie; algoritmice şi euristice, după modul de administrare al experienţei ce urmează a fi însuşite; individuale, frontale şi combinate, în funcție de forma de organizare a muncii. În ansamblu, metodologia urmăreşte, mai ales, clasificări de tipul general-particular, tradiţional-modern. Se poate constata că metodele prezintă un caracter dinamic întrucât procesul instructiv-educativ este deschis multiplelor înnoiri. Evoluţia societăţii care actualmente se bazează pe cunoaştere a impus, fireşte, schimbări şi la nivelul aplicării metodelor de învăţare. Deşi multe dintre metodele clasice nu îşi mai găsesc aplicabilitate, altele pot fi revitalizate şi utile demersului didactic. Însă trebuie să subliniem faptul că metodele moderne au apărut ca o nevoie de a optimiza acţiunea didactică în sine şi, de asemenea, din nevoia de a determina elevul să găsească o cale în însuşirea cunoştinţelor.
Deşi tendinţa generală este de permanentă înnoire pentru ca procesul de învăţământ să fie centrat pe elev, se poate evidenţia aspectul calitativ al dinamicii metodelor. Astfel, realizarea scopurilor propuse s-ar putea face, cu siguranţă, prin colaborarea profesor-elev, cel din urmă fiind un real partener în descoperirea conţinutului învăţării şi în atingerea obiectivelor. Didactica modernă nu ignoră total metodele clasice pentru că şi acestea pot fi revigorate şi uzitate, iar demersul didactic actual se bazează pe centrarea pe elev, centrarea pe grup, învăţarea prin descoperire, deschiderea către impactul noilor tehnologii.
Aşadar, procesul de învăţământ se poate dinamiza printr-o mare varietate de metode alese, în mod evident, de către profesor, adaptate fiind la situaţia concretă de învăţare. Se dezvoltă două dimensiuni ale metodologiei, fiind preferate pe de o parte, metodele centrate pe elev, iar pe de altă, parte rămânând eficiente câteva metode centrate pe profesor. Tendinţa de utilizare mai frecventă a metodelor active centrate pe elev se explică prin dorinţa de înnoire şi diversificare a actului de predare-învăţare-evaluare în sine. Există factori care perturbă uzitarea metodelor active cu implicarea elevului, aşa cum nu toate metodele clasice se pretează la anumite teme. Astfel, este necesar să cunoaştem cât de des putem utiliza aceste metode aşa cum, de altfel, un profesor trebuie să cunoască cât mai multe metode pentru a evita devalorizarea prin repetiţie.