Prezentul articol propune o reflecție epistemologică asupra metacunoașterii ca abordare transdisciplinară a realității, integrând perspectivele științifice și filosofice într-un cadru unitar de înțelegere a Existenței. Pornind de la evoluția istorică a relației dintre știință și filosofie, textul explorează teoria dipolilor vortex ca model gnoseologic novator, cu valențe explicative și predictive în descifrarea structurilor fundamentale ale materiei și a interacțiunilor dintre Universul nostru și cel complementar. Dincolo de dimensiunea sa teoretică, articolul evidențiază relevanța metacunoașterii pentru educație, subliniind că dezvoltarea abilităților metacognitive la tineri constituie o premisă esențială pentru formarea autonomiei intelectuale, a creativității și a capacității de autoreglare a proceselor de gândire — competențe indispensabile în contextul exploziei informaționale contemporane.
Pe măsura dezvoltării culturii și civilizației, omenirea a acumulat un tezaur vast de cunoștințe științifice și filosofice, care au schimbat modalitățile de gândire și acțiune ale omului.
Până la Aristotel, nu s-a făcut distincţie între filosofie şi ştiinţă, abordarea realităţii obiective fiind unitară la vremea respectivă. Pe măsura acumulării datelor ştiinţifice şi a diversificării concepţiilor filosofice, au apărut numeroase modele de interpretare a devenirii și structurării materiei pe diverse nivele de organizare, viața reprezentând un salt caltativ suprem în dialectica materie-spirit.
Spre deosebire de filosofie, implicată în cunoaşterea generalizată a Existenţei, ştiinţa se raportează prin cauze şi legi la analiza proceselor şi fenomenelor din realitatea obiectivă. Deşi sunt modalităţi diferite de reflecție umană, filosofia și ştiinţa converg asimptotic și se completează în descifrarea adevărului despre lumea în care trăim.
Să fim recunoscători unor personalități ilustre, precum Newton, Maxwell, Einstein, Kant și Hegel, care au contribuit la realizarea sistemului magnific al culturii universale, fiind repere de urmat de către generațiile succesive pentru cunoașterea asimptotică a adevărului absolut prin adevăruri relative din ce în ce mai riguroase.
Deschiderea către nou, curiozitatea și perseverența sunt prezentate magistral în citatele:
- Adevărata călătorie a descoperirii înseamnă nu a căuta țărmuri noi, ci a vedea cu ochi noi. Marcel Proust
- Important este să nu te oprești niciodată din a-ți pune întrebări. Einstein
- Nu renunța. De obicei, ultima cheie din mănunchi este cea care deschide ușa. Paulo Coelho
Istoria științei este marcată de crezul lui Albert Einstein în posibilitățile minții umane de a reflecta Existența ca unitate în diversitate, obiectiv-subiectiv, cauzalitate-întâmplare.
După crearea teoriei relativităţii, în variantele restrânsă şi generalizată, și-a dorit să realizeze un model geometric pentru descrierea unitară a electromagnetismului și gravitației.
Mai mult, spre sfârşitul vieţii, genialul savant a fost preocupat de conceperea unei teorii unitare a câmpurilor, în care interacţiunile electromagnetice, gravitaţionale și nucleare să fie echivalate local cu modificări convenabile în geometria spaţiu-timp.
Albert Einstein este un exemplu demn de urmat de către cercetători, având în vedere că încercările nereuşite nu l-au făcut să renunţe, atitudine exprimată în mesajul său optimist: “Este de ajuns ca unul singur să încerce să înţeleagă câte o părticică de mister în fiecare zi.”
Pentru a împlini visul lui Einstein de realizare a unei “teorii a totului”(Theory of Everything), fizicienii caută să unifice teoria relativității generalizate cu teoria cuantică, un exemplu fiind Teoria Stringurilor (String Theory), în care particulele elementare sunt modelate teoretic prin stringuri (corzi) vibrante, închise sau deschise, care se află în stare de excitație și plutesc în spațiu-timp.
În Modelul Standard, se consideră că materia este alcătuită din două tipuri fundamentale de fermioni cu spinul 1/2, leptonii și quarcurile, la care se adaugă mediatorii care intermediază interacțiunile fundamentale.
Mediatorii sunt bosoni vectoriali de spin 1, care intermediază interacțiunile fundamentale: gluonii intermediază interacțiunea tare, fotonii intermediază interacțiunea electromagnetică, bosonii W și Z intermediază interacțiunea slabă, iar gravitonii, încă nedescoperiți experimental, intermediază interacțiunea gravitațională.
Fiecărei particule elementare îi corespunde o antiparticulă, având sarcina electrică, sarcina barionică şi stranietatea de semn opus.
Prin interacţiunea dintre o particulă şi antiparticula sa se produce fenomenul de anihilare în care acestea dispar, transformându-se în fotoni. Rezultă că antimateria, formată din antiparticule, nu poate exista în Univers, în condiții obișnuite, decât separată de materie.
În condițiile unei explozii informaționale fără precedent, metacunoașterea constituie o abordare eficientă a Existenței de către omul contemporan într-un cadru transdisciplinar de reflecție, creativitate și reglare a propriilor procese de gândire.
Metacunoașterea este esențială în educație, având în vedere că tinerii cu abilități metacognitive sunt autonomi și creativi, bazându-se pe analiza propriei gândiri, a punctelor tari și a punctelor slabe, având capacitatea de a conștientiza lacunele în cunoaștere, de a sesiza și a căuta să depășească interpretările eronate ale unor noțiuni, procese și fenomene, prin modalități alternative și novatoare de înțelegere și conceptualizare.
Esența omului se manifestă prin conștiința sa, care îi permite să înțeleagă structurile și fenomenele din realitatea obiectivă prin receptarea de informații, procesarea acestora și adoptarea unor decizii pentru transformarea mediului ambiant conform unor scopuri și idealuri.
Psihicul uman nu se reduce doar la funcții ale creierului în receptarea, procesarea după reguli precise și acumularea de informații, ci presupune saltul la conștiință, care include afectivitate și inteligență, cu disponibilități pentru creativitate, introducerea unor concepte noi, corelarea la nivel general și abstract a unor teorii științifice existente, cucerirea de noi adevăruri relative pe traiectoria asimptotică spre adevărul absolut prin participarea deopotrivă a treptei senzorial-perceptive și a treptei rațional-discursive.
Cunoașterea de către ființa umană a lumii în care trăiește avansează prin diferite forme și metode cognitive: generale, particulare și singulare, calitative și cantitative, empirice și teoretice, întemeiate pe un suport bogat de noțiuni, concepte și inferențe logice.
În stările de reflecție existențială, suntem tulburați de constatarea că trăim în universul obiectiv prin intermediul universului minților noastre, atunci când încercăm să dăm un răspuns la întrebarea firească: cine suntem, de unde venim și încotro ne îndreptăm? Altfel spus, merită tot efortul să înțelegem ce reprezentăm într-un “Necuprins” în care am ajuns ca ființe inteligente, trecătoare și fragile, conștiente de sine și de lumea din jur. Să nu se uite că omenirea înseamnă cei ce suntem, cei care au fost și cei care se vor naște pe Terra, această magnifică planetă care ne poartă prin Sistemul solar în Galaxia Noastră (Calea Lactee).
În acest cadru motivațional, am pornit în căutarea adevărului pe traiectoria descifrării enigmelor Existenței, obstacolele fiind depășite prin trăiri congnitive deosebit de intense, având dorința ca unele din rezultatele obținute pe parcursul a circa trei decenii de cercetare, care prezintă originalitate, să fie împărtășite semenilor interesați de teoria dipolilor vortex.
Pentru atingerea obiectivelor propuse, m-am bazat pe o bibliografie diversificată, dar și pe criterii juste de selectare a informațiilor conținute în diverse articole proprii, pe care le-am făcut cunoscute prin intermediul Internetului sau a altor mijloace de comunicare.
Teoria dipolilor vortex reprezintă un model unitar și coerent de metacunoaștere, în care se consideră că Universul nostru (format din materie) coexistă cu Universul complementar (format din antimaterie) într-un spațiu cvadridimensional dual, fiind doar una dintre posibilităţile infinite de manifestare dialectică a Multiversului dual.
Spațiul și timpul reprezintă schemele fundamentale de configurare a particulelor universale primordiale în cadrul materiei, care include structurile substanței, câmpurile de forță, undele electromagnetice și undele gravitaționale.
Spre deosebire de substanță, care implică vortexurile asociate particulelor elementare, vidul este materie nestructurată spațio-temporal, mai precis, reprezintă particule universale primordiale aflate în mișcare cu viteza luminii, distribuite aproximativ omogen și izotrop. Faptul că proprietăţile particulelor elementare sunt “reflexia în oglindă” a proprietăţilor antiparticulelor corespunzătoare poate fi explicat prin raportarea dipolului vortex în cele două universuri, în care particulele primordiale implicate intră/ies printr-un pol şi ies/intră prin celălalt pol cu sensuri de mişcare opuse. Se deduce că particulele şi antiparticulele au aceeaşi pondere în Universul dual, format din Universul nostru și Universul complementar, ceea ce reprezintă o concluzie firească în structurarea și organizarea Existenţei.
Etimologia cuvântului vortex provine din latină, fiind denumirea dată unui vârtej cu antrenare de aer care apare la aspirația apei dintr-un bazin sau dintr-o altă sursă. Se menţionează că semnificaţia acestui termen a fost extinsă în secolul al XVII-lea de către savantul francez René Descartes – care a conceput o teorie vortex pentru cosmologie în încercarea sa de a explica unitar mecanismul Sistemului solar. Ulterior, conceptul de vortex a căpătat diverse alte conotaţii semantice în ştiinţă.
Teoria dipolilor vortex reprezintă un model gnoseologic transdisciplinar bazat pe ipoteze novatoare în descifrarea enigmelor Existenţei, care nu contrazice ştiinţa actuală, ci doar o aprofundează printr-o abordare științifică unitară cu deschidere către filosofie.
Punctul de plecare în conceperea unei teorii unitare a câmpurilor electromagnetic şi gravitaţional l-a reprezentat teoremele lui Gauss pentru câmpul electric şi câmpul gravitaţional, care pun în evidenţă surse de tip divergent (izvoare) şi convergent (puţuri) pentru fotoni, respectiv gravitoni.
Dipolul vortex este un model fizic asociat unității dialectice particulă-antiparticulă și câmpurilor de forță generate, având semnificația de punte de legătură între Universul nostru şi Universul complementar prin care se face schimb de particule universale primordiale, care sunt cuante pentru masă, impuls mecanic, sarcină electrică, informație, dar și cunte spațio-temporale. Fotonii vortex și gravitonii vortex sunt particule universale primordiale care ies, respectiv intră în vortexurile asociate particulelor elementare.
Modulul densității fluxului de particule universale primordiale implicate în vortexul unui sistem cuantic este proporțional cu modulul la pătrat al funcţiei de undă asociate, exprimă probabilitatea de localizare în unitatea de volum din spaţiu.
Se poate afirma că dipolul vortex constituie un model teoretic veritabil pentru aducerea la același numitor a gravitației, electromagnetismului și teoriei cuantice nu numai pentru particule, ci și pentru antiparticule, care sunt separate, dar au ponderi egale la nivelul universului dual.
Ipotezele prezentate anterior permit descrierea într-un cadru cognitiv unitar și coerent a structurilor elementare ale materiei și a câmpurilor de interacțiune, aprofundarea semnificației unor mărimi fizice, justificarea dualismului undă-corpuscul și a funcției de undă, explicarea expansiunii accelerate a Universului, demonstrarea legii lui Hubble, legii lui Coulomb, legii atracției universale, relației dintre masă și energie etc.
Sarcina electrică şi inducţia câmpului electric pentru o particulă elementară sunt proporţionale cu valorile medii pentru intensitatea fluxului de fotoni, respectiv densitatea intensităţii fluxului de fotoni printr-o suprafaţă închisă în care se află vortexul asociat, iar masa şi intensitatea câmpului gravitaţional sunt proporţionale cu valorile medii pentru intensitatea fluxului de gravitoni, respectiv densitatea intensităţii fluxului de gravitoni printr-o suprafaţă închisă în care se află vortexul asociat.
În termeni filosofici, semnificația vieții nu poate fi înțeleasă pe deplin decât în dialectica materie-spirit, care se exprimă la nivel de organism prin dualitatea trup-suflet. Este tulburătoare credința creștinilor că sufletul este veșnic, deși trupul este muritor.
Spiritul are un rol esențial în triada structură-informație-funcție, manifestându-se ca “metainformație” (componentă informațională activă), fiind considerat, în cazul ființelor inteligente, “principiu animator și generator de conștiință”. Metainformația și informația genetică formează împreună un “biosistem de operare”, care reprezintă bioinformația necesară manifestării sistemelor vii din Univers, atunci când există condiții de mediu favorabile.
În teoria dipolilor vortex, se menționează că oricărei structuri a materiei din Universul nostru îi corespunde o structură a antimateriei din Universul complementar. Deci, orice ființă inteligentă din Universul nostru are un “Alter Ego” în Universul complementar.
Conștiința este generată prin combinarea, integrarea și procesarea informației primite de creier din mediul intern(ex. memoria) și mediul extern (prin organele de simț), la care se adaugă metainformația primită de sistemul nervos prin interfața cu Universul complementar, întreg procesul informațional perfecționându-se atât în cursul ontogenezei, cât și al filogenezei umane.
Au fost prezentate doar o parte din argumentele teoretice pentru validarea teoriei dipolilor vortex, care sunt suficiente pentru a pune în evidență valențele explicative și predictive ale acestui model științific de abordare a Existenței.
O teorie științifică presupune o restructurare conceptuală și o schimbare a demersului cognitiv în stabilirea adevărului, fiind evaluată după funcţiile sale principale:
- funcţia de sistematizare, realizată prin ordonarea şi generalizarea cunoaşterii;
- funcţia explicativă, întemeiată pe argumentarea faptelor prin cauze, legi, principii şi teoreme;
- funcţia predictivă, în baza căreia se fac previziuni asupra evoluţiilor proceselor reale;
- funcţia cognitivă (informativă), în sensul că orice teorie ştiinţifică oferă informaţii relevante despre realitate;
- funcţia normativă (prescriptivă), în sensul că orice teorie ştiinţifică prescrie reguli şi norme de abordare a realităţii.
Problematica adevărului este foarte complexă, semnificaţia acestui concept a provocat şi mai provoacă încă mari dispute printre gânditori. Numai o viziune sintetică, care să integreze într-un tot unitar tipurile de adevăr (analitic şi sintetic, formal şi factual, logic şi matematic) ar putea decide asupra valabilităţii cunoştinţelor din domenii extrem de diverse, altfel spus, asupra comprehensibilităţii lumii.
Pentru verificarea unei teorii ştiinţifice, Mario Bunge indică patru categorii de teste:
a) teste interteoretice (examinarea compatibilităţii unei teorii cu restul cunoaşterii ştiinţifice acceptate la un moment dat);
b) teste metateoretice (analiza critică a unor proprietăţi formale, cum ar fi noncontradicţia sau semantice, cum ar fi posibilitatea interpretării în termeni empirici);
c) teste filosofice (judecarea teoriei prin prisma filosofiei dominante în cercurile ştiinţifice);
d) teste empirice (verificarea acordului cu experienţa unor concluzii ce decurg din ipotezele de bază ale teoriei ştiinţifice).
Se poate afirma că teoria dipolilor vortex este o concepție novatoare și perfectibilă, care asigură conexiuni între domeniile științei actuale, având valențe explicative și predictive în abordarea unitară a manifestărilor Existenței atât la nivel abstract, cât și la nivel intuitiv, cu mențiunea că, pe traiectoria cunoașterii prin adevăruri relative din ce în ce mai riguroase, omenirea tinde asimptotic către adevărul absolut.
Scopul articolului științific “Metacunoașterea” a fost atins, iar efortul nu a fost zadarnic, dacă ați găsit, stimați cititori, idei interesante la care să reflectați după lecturare. Chipul adevărului poate fi analizat dintr-o perspectivă largă atunci când se ajunge la frontierele cunoașterii și trebuie să priviți dincolo de orizont.
Cei interesați de teoria dipolilor vortex pot accesa legătura web
http://www.academia.edu/145848272/Urme_prin_adevar
Bibliografie
1. Albert Einstein, Teoria relativității, Editura Humanitas, Bucureşti, 1992
2. Alfred Adler, Cunoașterea omului, Editura IRI, București, 1996
3. Cezar Bîrzea, Arta și știința educației, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1995
4. Emil Luca, Gheorghe Zet, Corneliu Ciubotariu, Anastasia Păduraru, Fizică generală,
Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1981
5. Mihai Golu, Fundamentele psihologiei, Ed. Fundației România de Mâine, București, 2007
6. Vasile Tudor, Alma Lux, Editura Agora, Călăraşi, 2001
7. Vasile Tudor, Teoria dipolilor vortex, Simpozionul Internaţional „Universul Ştiinţelor”, 2015