Mediul. Viața. Compoziția chimică

Articolul abordează legătura dintre viață și compoziția chimică a mediului, în mediul terestru și în cel acvatic. Sunt prezentate categoriile de soluri după valoarea pH-ului, limitele în care plantele pot trăi și rolul regimului de săruri și al echilibrului ionic. Sunt descrise două medii cu condiții extreme: peșterile, cu apa lor, aerul bogat în dioxid de carbon și umiditatea ridicată, și regiunea vulcanilor noroioși, unde solul bogat în săruri și substanțe bituminoase permite supraviețuirea doar a unor specii adaptate. Ultima parte vorbește despre atmosfera Pământului primitiv și despre apariția primelor molecule organice, ca punct de plecare pentru evoluționism. Textul poate sprijini lecțiile de biologie prin legătura pe care o stabilește între cunoștințele de chimie, geografie și biologie.

Viața plantelor și a animalelor se desfășoară atât în mediu terestru, cât și acvatic, fiind influențată de parametri chimici.

Se știe că plantele sunt legate intim de pământ, așa încât concentrația solului în minerale este un factor important. Solurile sunt de trei categorii:

  • Neutru (PH=7), exprimând un echilibru între ionii de H+ și de oxidril OH-
  • Bazic (pH-ul între 7 și 9)
  • Acid (pH-ul între 4 și 7)

Plantele pot exista doar în soluri cu limite ale PH-ului cuprinse între 4 și 9.

În ceea ce privește regimul de săruri, există anumite limite critice ce le oferă anumitor săruri salinizate pe care nu pot trăi decât anumite specii adaptate acestor condiții neprielnice vieții, știut fiind faptul că excesul de săruri și de nitriți pot fi nocive, blocând procesele metabolice.

Echilibrul ionic, deci valoarea raportului dintre ionii cu acțiune fiziologică (de exemplu Na+, care sporește permeabilitatea și ionul de Ca2+ care o diminuează numai în cazul unui număr redus de specii, cu mecanisme biochimice bine adaptate mediului.

Menținerea echilibrului ionic se realizează în două feluri:

  • În mod pasiv, are loc pe calea fenomenului de difuziune, când prin învelișurile corpului (pereți, membrane celulare) substanțele pătrund în organism sau ies din organism, tinzând către echilibrarea concentrației în ambele situații;
  • În mod activ, ea se produce prin schimbul neîntrerupt al sărurilor în urma dezvoltării unor organe, unor celule speciale capabile să elimine sau să absoarbă anumite săruri, chiar contrar forțelor difuziunii.

Pe ambele căi, organismele se apără împotriva dereglării parametrilor fizico-chimici caracteristici cu mediul intern.

Când solul este îmbibat de săruri, în jurul izvoarelor sau lacurilor sărate, pe crestele mărilor, de obicei în climatele secetoase se întind soluri salinizate bogate în săruri, sulfat de sodiu, sulfat de calciu, sulfat de magneziu, clorură de sodiu, clorură de magneziu ori clorură de potasiu (carnalit).

Peșterile ne duc cu imaginația la lumi de basm. Formele de cristalizare a carbonatului de calciu prin culoarea albă contrastează puternic cu alți pereți de un roșu sângeriu. Datorită descompunerii carbonatului de calciu, aerul din mediile subterane este bogat în dioxid de carbon, care uneori depășește un procent de 10%, fapt ce favorizează, fără îndoială, metabolismul ființelor.

Apa din subteran are trei caracteristici:

  • Debit variabil (după ploi abundente, au loc acumulări masive, apoi scăderi mergând până la secarea completă a apei subterane din bazine și fante);
  • Apa e acidă când au loc spălări ale calcarului și bazică (alcalină) atunci când transportă bicarbonatul de calciu;
  • Conținut redus de materii organice.

În urma unor cercetări minuțioase, se știe că pentru viețuire, animalele din subteran nu pot suporta un frig sub 0C și o temperatură mai mare de 25-29C. Curentul din peșteri, uscând aerul, periclitează viața animalelor. Dioxidul de carbon favorizează viața subterană, insectele se dezvoltă foarte bine într-o atmosferă cu 8%-15% CO2. Umiditatea joacă un rol important pentru viața din peșteri, animalele din peșteri nu pot trăi decât într-o atmosferă bogată în umiditate.

Deci, până și în cele mai adânci și întunecate peșteri există viețuitoare adaptate mediului, condițiilor, produșilor chimici existenți și rezultați.

Cele mai stranii decoruri din peisajul țării noastre îl oferă regiunea vulcanilor noroioși. Străbătând astfel de regiuni, ai impresia că te afli pe altă planetă sau pe un platou cinematografic cu decoruri pentru un film științifico-fantastic.

Vulcanii reprezintă punctul de ieșire la suprafață a gazelor naturale, de-a lungul liniilor de dislocație. În ascensiunea lor, gazele antrenează apă din pânza freatică, precum și noroi. Când forța de expansiune a gazelor învinge rezistența noroiului, acesta e ridicat la suprafață sub forma unor bășici mai mari sau mai mici, care, la un moment dat, crapă, noroiul revărsându-se, „fierbând”, în jurul centrului de erupție. Acest material aduce la suprafață roci (calcare fosiliere, gresii, argile sau plăci de calcit), apoi petrol, care se întinde ca o fină peliculă, și sare împrăștiată sub formă de solzi. În solul astfel format, bogat în eflorescențe saline și impregnat cu substanțe bituminoase, în acest mediu nicio o specie lemnoasă nu se încumetă să pătrundă. Cei mai curajoși copăcei s-au oprit la câțiva zeci de metri de liziera imenselor cruste de argilă uscată.

Cea mai caracteristică supraviețuitoare a acestui pustiu în care concentrația de săruri depășește cu mult indicele letal de 6 grame la sută de grame este o specie halofilă capabilă să reziste concentrației saline a solului cu mult superioară indicelui critic. E vorba de un copăcel de felul acelora cu care se fac gardurile vii, descris pentru prima dată de marele nostru botanist Dimitrie Brândza.

După 500-600 milioane de ani de la formarea Pământului, atmosfera era formată dintr-un amestec de substanțe minerale (anorganică) simple, hidrogenul, vapori de apă, gazul metan, amoniacul. Oxigenul în stare liberă nu exista. Abia apoi prin condensarea vaporilor de apă au adus substanțe în apele de suprafață. Lumina Soarelui, căldura vulcanilor, descărcările electrice au condus la energizarea moleculelor, acestea au reacționat chimic, astfel s-a produs obținerea de molecule organice simple, aminoacizi, glucide. Așa a apărut evoluția și evoluționismul – știința care studiază schimbările care au loc pe perioade lungi de timp la nivelul organismelor vii.

Concluzii

Exemplele analizate arată că viața se desfășoară în limite chimice precise: aciditatea solului, concentrația de săruri, echilibrul ionic, umiditatea și cantitatea de dioxid de carbon. Acolo unde aceste limite sunt depășite, nu mai trăiesc decât organismele adaptate, de la viețuitoarele din peșteri până la arbustul care rezistă pe crustele de argilă ale vulcanilor noroioși. Pentru elevi, aceasta înseamnă că adaptarea nu este o noțiune abstractă. Ea se poate observa și explica prin parametri măsurabili, iar înțelegerea ei se bazează pe cunoștințe din mai multe discipline.

Pentru predare, tema oferă un cadru firesc de lucru interdisciplinar între biologie, chimie și geografie. Peșterile și vulcanii noroioși din țara noastră pot servi drept studii de caz, iar trecerea de la mediul actual la originea moleculelor organice și la evoluționism ajută elevii să vadă continuitatea dintre chimia mediului și apariția vieții. Astfel, lecția de biologie poate lega fenomenele observate de explicațiile lor chimice și poate dezvolta la elevi gândirea cauzală.

Bibliografie

  • Bios-Tudor Opriș, Editura Albatros
  • Stugren – Evolutionismul în secolul XX, București 1969
  • Schrodonger – Ce este viața, Spirit și materie, București 1980
  • Manual Biologie Editura Art-Klett

 


Încadrare în categoriile științelor educației:

prof. Georgeta Ciocan

Școala Gimnazială, Sacoșu Turcesc (Timiş), România
Profil iTeach: iteach.ro/profesor/georgeta.ciocan