Influența activităților extracurriculare asupra personalității elevului la ora de religie

În termeni uzuali, succint şi la obiect, definiţia cuvântului religie constă în existenţa unui cumul coerent de credinţe şi practici religioase, menite a-l ajuta pe om să perceapă legătura dintre el şi Dumnezeu. Devenită disciplină de studiu, Religia se ocupă, în prim plan, de evoluţia bidimensională a elevului, datorită dublului aspect al scopului predării, informativ şi formativ. Din acest motiv, i s-a conferit Religiei o calitate distinctă, prin comparaţie cu celelalte discipline, întrucât transcende spaţiul didactic.

Astăzi, mai mult ca oricând, la catedră, profesorul de Religie trebuie să practice misiunea pentru care s-a pregătit încă din anii de studiu, în primul rând, însoţită de bagajul de cunoştinţe, în a asigura disciplinei pe care o predă reuşita aşteptată atât de elev, cât şi de el însuşi. În definitiv, acest obiectiv propus nu ar trebui să întâmpine dificultăţi în îndeplinirea lui, întrucât elevii observă, conştientizează şi practică religia aşa cum o simte şi trăieşte mentorul lor, cel care trebuie să depună un efort constant în domeniul cercetării teologice şi pedagogice.

Este limpede şi faptul că cel care predă una dintre disciplinele ce formează caracterul elevului, trebuie să fie un om cu personalitate, care tinde spre desăvâşire.

Încă din zorii Antichităţii, grecii au definit idealul educaţional folosind doar un cuvânt compus, καλοκαγαθία (kaloskagathia), ce exprimă „îmbinarea armonioasă dintre frumos şi bine, bunătate sufletească într-o frumoasă expresie fizică” (Vasile Timiş, Misiunea Bisericii şi Educaţia, Editura Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2004, p.14). Cu toate că în prezent există numeroase modalităţi de informare şi comunicare, tot profesorul rămâne farul ce luminează şi ghidează minţile elevilor spre adevăratele valori ale vieţii.

Desigur, pedagogia ne prezintă diverse tehnici, metode, procedee şi mijloace care să ne ajute în activitatea didactică, în mod particular la proiectarea lecţiilor. Totuşi, cele menţionate par insuficiente dacă tactul pedagogic în atragerea şi motivarea elevilor nu este bine conturat. Prin urmare, motivarea pentru învăţare a elevilor trebuie neîncetat stimulată şi întreţinută atât de profesor, cât şi de părinţi. Astfel, este mai mult decât esenţial ca profesorul de Religie să fie ferm convins de faptul că este necesară intervenţia lui pedagogică pentru a combate deficitul de motivare în spaţiul şcolar unde activează. Acest aspect negativ este o consecinţă a didacticii tradiţionale, cea care a promovat imaginea de obiect a elevului. La polul opus, didactica modernă îl vede drept partener pe elev în cadrul procesului de învăţământ, punând accent pe îmbinarea învăţării teoretice cu activităţile practice.

Primul pas pe care trebuie să îl facă profesorul de Religie este acela de a afla care sunt lucrurile pe care elevii le agrează, ce îi interesează sau pasionează, după care să găsească modalităţile potrivite pentru a le transforma în realităţi concrete de stimulare atât în progresul şcolar, cât şi în progresele de ordin moral şi spiritual. De asemenea, este imperios necesar ca profesorul de Religie să cunoască existenţa unui număr semnificativ de factori ambientali ce îl pot ajuta în creşterea motivaţiei elevilor. Printre acestea se numără: oferirea unui motiv, la începutul lecţiei, ce îl determină să rămână conectat toată ora; prezentarea unor expectanţe clare; fixarea unor obiective pe termen scurt; aprecierile verbală şi scrisă; utilizarea judicioasă a notării; stimularea descoperirii, explorării şi curiozităţii epistemice. Dacă aceste strategii vor fi aplicate cu succes, le va permite elevilor să-şi exprime dorinţa de a performa la toate disciplinele şcolare şi îi va ajuta să conştientizeze faptul că învăţarea este foarte importantă şi că le îmbogăţeşte viaţa.

În cele ce urmează, vom prezenta câteva dintre cele mai populare tipuri de activităţi extracurriculare utilizate la ora de Religie.

1. Cateheza – etimologic, termenul înseamnă a învăţa prin viu grai. Acest tip de activitate a fost prezentă în iniţerea învăţăturii şi vieţii bisericii în primele secole creştine. Rolul acesteia este acela de a transmite cunoştinţe religioase credincioşilor de toate vârstele. Astăzi, cateheza este întâlnită la ora de Religie, unde elevii sunt organizaţi pe clase, în funcţie de vârstă.

2. Serbarea religioasă – activitate ce implică o reală trezire a sentimentului religios. Pe lângă faptul că ajută la crearea unei atmosfere de cercetare, serbarea religioasă conduce şi la armonizarea unor legături sociale, de prietenie. Ceea ce trebuie să menţionăm, este faptul că educaţia moral-religioasă este o misiune deosebit de grea.

3. Participarea la sfintele slujbe – indiferent că va avea loc în timpul orelor de religie sau în afara lor, paticiparea la slujbe îi ajută pe elevi să ia contact direct cu viaţa liturgică a Bisericii lui Hristos şi îi va forma să experimenteze pe viu ceea ce învaţă doar teoretic în cadrul orelor de Religie.

4. Expoziţii de icoane (pictură, desen, etc.) – acest tip de activitate le oferă elevilor oportunitatea de a-şi  dezvolta autonomia personală şi crea legături sociale, de grup. De asemenea, contribuie foarte mult la creşterea stimei de sine, prin posibilitatea afirmării în grupul social.

5. Vizite la biserici şi mănăstiri – lăcaşurile de cult le va permite elevilor să experimenteze diverse modalităţi de trăire a credinţei ortodoxe. Totodată, le oferă posiilitatea de a dobândi sau aprofunda cunoştinţe religioase. Din acest motiv, există cele trei tipuri de vizite şi excursii: de introducere, organizate în vederea comunicării de noi cunoştinţe, de consolidare şi fixare a cunoştinţelor.

6. Concursuri şi olimpiade şcolare – fac parte din categoria activităţilor extracurriculare la care elevii pot participa opţional sau la recomandarea profesorului. Rolul acestora este acela de a-l antrena pe elev în spiritul creştin, prin dezvoltarea capacităţilor intelectuale sau artistice. De asemenea, concursurile şi olimpiadele şcolare pot sustitui anumite cerinţe din partea elevilor, care nu pot fi realizate în mediul şcolar, în activităţile sale cotidiene.

7. Activităţi filantropice – menite să evidenţieze împlinirea poruncii iubirii, primită de la Histos. Elevii trebuie antrenaţi în astfel de activităţi, deoarece le este benefică experimentarea săvârşirii faptelor bune, trăirea sentimentului de întrajutorare, a împlinirii sufleteşti şi empatizarea cu cel nevoiaş.

În concluzie, totalitatea activităţilor extracurriculare menţionate mai sus au rolul de a influenţa pozitiv o reală dezvoltare a personalităţii elevilor. De asemenea, sunt benefice în formarea unor noi deprinderi, la potenţarea responsabilităţii în împlinirea îndatoririlor creştineşti, la identificarea trăirii adevărurilor religioase şi la îmbunătăţirea vizibilă a comportamentului creştinesc.

Educaţia religioasă, în esenţă, cuprinde formarea atitudinilor şi însuşirea perceptelor creştine, un demers complicat şi cronofag, întrucât „ontogeneza sentimentelor şi afectelor este un proces delicat ce se află sub influenţa factorilor de mediu şi a factorilor genetici” (Vasile Timiş, op.cit., p.20)

La final, mai putem adăuga faptul că activităţile extracurriculare presupun utilizarea întregului arsenal metodologic. Cu referire la pregătirea lor, acestea trebuie realizate temeinic, folosind toată experienţa şi vastele cunoştinţe acumulate pe tot pacursul activităţii profesionale.

Bibliografie:
1. Ausubel, D.P., Robinson, F.G., Învăţarea în şcoală. O introducere în psihologia pedagogică, E.D.P., Bucureşti, 1981.
2. Călugăr, Dumitru, Catehetica, Editura Insitutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1984.
3. Cosmovici, A., Iacob, I. , Psihologie şcolară, Editura Polirom, Iaşi, 1998.
4. Cucoș, Constantin, Educația religioasă, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1996.
5. Golu, P. , Psihologia învăţării şi dezvoltării, Editura Fundaţiei Humanitas, Bucureşti, 2001.
6. Șebu, Sebastian, Metodica predării religiei, Editura Reîntregirea, Alba-Iulia, 2000.
7. Timiş, Vasile, Misiunea Bisericii şi Educaţia, Editura Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2004.

 

prof. Ana-Maria Bodai

Profil iTeach: iteach.ro/profesor/ana.bodai

Articole asemănătoare