Predarea educației religioase în școală

În predarea religiei deosebim latura subiectivă (trăirea religioasă, ca fapt sufletesc) și latura obiectivă (conținutul educației religioase).
Trăirea religioasă poate fi învățată numai prin crearea unor situații concrete de viață. Acest lucru se poate face prin cuvânt și prin faptă. Profesorul de religie poate educa viața afectivă a elevilor în sensul sentimentelor religioase superioare. Automatizarea practicilor religioase observate și exersate de către ei nu au ca rezultat ajungerea la trăirea religioasă autentică.

Latura obiectiva a predării religiei vizează conținutul educației religioase, adică totalitatea cunoștințelor religioase selectate spre a fi predate elevilor. Acest conținut prevăzut în programa școlară, urmărește prezentarea adevărului revelat și este sistematizat în următoarele grupuri generale: domeniul studiilor istorice(istorie biblică si istorie bisericească), domeniul sistematic(catehism, dogmatică, morală, istoria religiilor) și domeniul liturgic(liturgica si conținutul altor ramuri practice).

Profesorul de religie trebuie sa mențină echilibrul necesar în ceea ce privește învățarea conținutului specific și trăirea religioasă. El trebuie să îmbine latura obiectivă cu cea subiectivă. Conform pr.prof. Dumitru Călugăr, conținutul educației religioase trebuie selectat după anumite criterii:

Criteriul pedagogic si psihologic cere să alegem conținutul în conformitate cu dezvoltarea psiho-fizica a elevilor; cunoștintele trebuie să se potrivească cu capacitatea lor de întelegere, deoarece învățătura creștina trebuie receptată nu doar ca un volum de cunoștinte generale. Profesorului îi revine sarcina să transmită învățătura și să arate mijoacele și modul în care aceasta se poate aplica în viață;întelegerea învățăturii și trăirea acesteia sunt posibile doar prin respectarea particularităților de vârstă ale elevilor, întrucât învățătura creștina cuprinde si adevăruri de credință mai greu de înțeles, care nu se prezintă elevilor. Apare necesitatea unei gradații în predare, de aceea se va începe cu simple rugăciuni, cu semnul Sfintei Cruci, cu povestiri morale, apoi se va trece la conținuturi din istoria biblică, istoria bisericească, morală, dogmatică si liturgică(simple la început si mai complexe pe parcurs). Deasemenea, conținutul selectat trebuie corelat cu noțiunile pe care elevii le asimilează la celelalte discipline școlare.

Criteriul teologic cere alegerea acelui conținut reprezentativ pentru învățătura Bisericii si adecvat pentru trezirea si întărirea credinței elevilor întrucât ,, credința vine din auzire”. În urma lecției, credința elevilor este întărită doar dacă,  ei își vor lămuri o parte din întrebările pe care și le pun în legătură cu conținutul educației religioase și cu viața religioasă.

Criteriul actualității și al iubirii de patrie cere, pe de o parte selectarea conținutului care poate servi ca îndreptar pentru viața creștină, iar pe de altă parte, selectarea conținutului care să conducă la dezvoltarea conștiinței apartenenței la un popor care s-a născut creștin și la formarea identității nationale. Adevărurile de credință, faptele morale si întâmplările istorice din trecutul Bisericii ajută la înțelegerea mai clară a menirii omului in lume. Toți creștinii sunt chemați la ajutorarea semenilor si la desăvârșirea lumii, pentru că Mântuitorul a venit ca lumea să aibă viață vesșnică.

Educaţia este concepută ca o activitate de formare şi dezvoltare armonioasă a fiinţei umane, marii filosofi şi oameni ai culturii aratându-se preocupaţi de „darul cel mai frumos ce poate fi făcut omului”(Platon). Dezvoltarea plenară, armonioasă a omului presupune o modelare a acestuia în planuri multiple: fizic, intelectual, moral, estetic şi practic. „Omul poate deveni om doar cu ajutorul educaţiei” (Kant) dar mai ales a educaţiei religioase pentru că, după cum spunea Pr. Conf. Constantin Galeriu „prin deschiderea harului către Absolut, o educaţie creştină autentică întemeiază şi susţine toate valorile, toate formele de educaţie”.

Educaţia reprezintă activitatea metodică şi practică prin care ne adresăm sufletului şcolarilor şi capacitaţii lor de a asimila cunoştintele. În acelaşi timp suntem preocupaţi cum trebuie să fie transmise cunoştinţele ca prin ele să le dezvoltăm raţiunea, voinţa si sentimentul. De la cea mai fragedă vârstă, copilul manifestă predispoziţie spre religiozitate; el e capabil de trăiri religioase, care nu poartă încă forma unei manifestari exterioare. Această predispoziţie se poate cultiva şi dezvolta prin educaţie religioasă. Religiozitatea copilului nu este identică cu cea a adultului. În copilărie, ea se bazează pe trăirile date de modul său religios de viaţă , iar la adult, pe o trăire intensă şi o atitudine spirituală.

Educaţia religioasă trebuie să înceapă din copilărie deoarece, fără aceasta, copilul creşte ascultând cel mult de legea morală naturală. Este cunoscut că în copilărie, omul poate fi mai uşor influenţat religios-moral decât mai târziu, iar deprinderile bune formate în copilărie rămân de multe ori valabile pentru întreaga viaţă.

În educaţia religioasă, este necesar ca profesorul să cunoască şi să ţină cont de etapele dezvoltării psiho-fizice a elevului. În perioada micii copilării rolul hotărâtor în educaţia religioasă a copiilor îl are familia. De asemenea, programul de învăţământ preşcolar prevede elemente de educaţie religioasă care au ca scop familiarizarea copiilor cu concepte religioase elementare. La această vârstă, copilul este capabil să memoreze mecanic poezii şi istorioare. Ţinând cont de acest lucru, ei pot fi învăţa diferite rugăciuni, poezii şi povestiri religioase adecvate vârstei. Mergerea la biserică şi diferitele evenimente religioase cum ar fi colindatul, cununiile, înmormântările ş.a. pot constitui momente prielnice care trebuie valorificate în educaţia religios-morală a copiilor. Conţinutul trebuie ales în conformitate cu dezvoltarea psiho-fizică a elevilor, cunoştinţele trebuie să se potrivească cu capacitatea lor de înţelegere, deoarece învăţătura trebuie receptată nu doar ca un volum de cunoştinţe generale. Profesorului îi revine sarcina să transmită învăţătura şi să arate mijloacele şi modul în care aceasta se poate aplica în viaţă; înţelegerea învăţăturii şi trăirea acesteia sunt posibile doar prin respectarea particularităţilor de vârstă ale copiilor, deoarece învăţătura creştină cuprinde şi adevăruri de credinţă mai greu de înţeles, care nu se prezintă elevilor. Apare necesitatea unei gradaţii în predare de aceea la grădiniţă se va începe cu simple rugăciuni (Înger, îngeraşul meu, Tatal nostru, Doamne, Doamne ceresc Tată), cu semnul Sfintei Cruci, cu povestiri morale apoi în ciclul primar şi gimnazial se va trece la conţinuturi din istoria biblică, istoria bisericească, morala dogmatică şi liturgică. De asemenea, conţinutul selectat trebuie corelat cu noţiunile pe care le asimilează la celelalte discipline (literatură, muzică). Trăirile religioase din această etapă pot deveni hotărâtoare pentru întreaga viaţă. Acum, copilul observă şi ănregistrează actele religioase şi morale pe care le vede in familie şi în cercul cunoştinţelor sale. El imită cu fidelitate şi încredere atitudini, gesturi şi cuvinte. Fondul sufletesc al copilului este nepervertit, de aceea, el crede că, tot ce face omul matur este bine. Rezultă deci, faptul că, părinţii și educatorii au datoria de a fi modele de comportament pentru copii.

Realizată în acord cu necesitățile psihice specifice fiecărei vârste în parte, educația religioasă are mai întâi o funcție informativă, respectiv de punere la dispoziția elevilor a unui set de cunoștințe specifice, cu caracter teologic, dogmatic, liturgic, de istorie si filosofie a religiilor, dar si un pronunțat caracter formativ, de interiorizare si traducere în fapte de viață a normelor religioase. Educația religioasă nu se va rupe de alte laturi ale educației care cultivă spiritul, ea este legată de educația: estetică, morală, civică pe care le fortifică și din care își extrage unele premise și temeiuri.

Ca disciplină de învățământ, religia are rolul unui liant între disciplinele care l-au pierdut sau nu l-au avut pe Dumnezeu.
O trăire și o viață religioasă autentică nu este posibilă fără cunoașterea temeinică a adevărului revelat. De aici rezultă necesitatea studierii sistematice si organizate a religiei ca obiect de învățământ.

 

Articole asemănătoare