Lectură școlară suplimentară. Dimensiuni metatextuale în „Hoțul de cărți”, de Markus Zusak

Hoțul de cărți, romanul lui Markus Zusak aduce în paginile sale probabil cei mai triști și mai barbari ani din istoria omenirii, evenimentele din timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Acțiunea, situată în Germania nazistă, deși se întemeiază pe drama oamenilor aflați în fața războiului și a ideologiei celui de-al Treilea Reich, nu poate fi descrisă doar prin această lentilă. Este o carte despre viață și moarte, despre război și suferință, dar mai ales este o carte despre supraviețuire, despre adăpostul în fața furtunii devastatoare în poate cel mai frumos loc existent, acela al literaturii.

Cuvintele, scrise și rostite, poartă o încărcătură foarte mare în romanul lui Zusak, pe lângă liniștea pe care o oferă evadarea în lumea dintre paginile cărților în momente grele, lectura și țeserea poveștii devin salvatoare de viață.

Urmărind contextul metatextual, romanul se construiește în  jurul a patru cărți, unele citite, altele scrise de protagoniști.

1. Manualul groparului – întâlnirea cu literatura

Liesel Memingel, eroina romanului, găsește/ fură cartea Manualul groparului la înmormântarea fratelui ei. Această scenă este una importantă pentru acțiunea romanului deoarece această carte reprezintă primul ei contact cu lectura. Manualul groparului va fi cartea pe care Liesel va învăța să citească, alături de tatăl ei adoptiv, Hans Hubermann. Însă această primă carte care îi va aduce lui Liesel apelativul de „hoț de cărți” nu e importantă numai pentru că-i va ține loc de abecedar în nopțile încărcate de coșmaruri, cartea reprezenta despărțirea de vechea ei viața și începerea alteia, cartea stătea în locul unui „Adio!” nerostit către frățiorul ei și către mama ei.

„Privind lung literele de pe coperte și atingând litere imprimate dinăuntru nu avea idee ce însemnau. Realitatea era că nu prea conta despre ce era cartea era mai important ce semnifica”.

Totul a început așadar cu o carte, care, de fapt nici nu era o carte propriu-zisă, era un manual ce conținea instrucțiuni pentru modul în care groparul de serviciu să-și facă treaba corect, însă pentru Liesel, această carte a reprezentat ușa deschisă spre lumea literaturii, spre cuvintele creatoare.

2. Ridicarea din umeri – Cartea de foc

În această parte, prin soarta cărților avem o imagine a scenariului apocaliptic în care este aruncată lumea de către război, amintindu-ne de replica lui Heinrich Heine: „Acolo unde se ard cărți se vor arde, până la urmă, și oameni”. Susținută de apelativul care dă și numele cărții, Liesel fură o carte din grămada de volume arse de către naziști în piața orașului, evenimente frecvente în Germania hitleristă începând cu 1933, flăcări care vor ajunge să ardă oameni. Prin arderea cărților naziștii realizează un sacrilegiu, o profanare. Ei sunt puși în opoziție cu mica lume plină de cărți și povești a lui Liesel, ei sunt monstrul care acaparează omul, iar prin arderea cărților par a face ultimul pas spre dezumanizare, arzând literatura își pierd sufletul, și uciderea în masă a oamenilor va fi pasul final spre monstruozitate.

Modul în care Liesel ia cartea încă fumegândă din mormanul de cenușă sugerează cât de importantă devenise lectura pentru ea, nu mai era doar o modalitate de petrecere a timpului liber, de refugiu din fața supărărilor, ci devenise însăși viața. Aproape instinctiv, apucă volumul cu coperte albastre, devenind viitoarea sa carte în paginile căreia se va refugia de norul amenințător al războiului, pentru că asta va fi unul dintre rolurile lecturii, fuga din realitatea crudă. Mai mult, cartea poate fi o imagine a renașterii din foc, semn că literatura salvatoare, ipostază a omului, ființă creatoare, reușește să supraviețuiască și să renască în mâinile unui iubitor al lecturii. Ridicarea din umeri este o ipostază a rezistenței, a supraviețuirii omenirii în fața focului.

3. Mein Kampf –  Sein Kampf vs. Unser Kampf

Am ales să numesc așa această parte făcând bineînțeles referire la manifestul lui Hitler, Mein Kampf, volum care nu se putea să lipsească dintr-o poveste cu și despre literatură situată în Germania nazistă. Mein Kampf poate fi considerată o sămânță a mâniei, răspândirea urii prin cuvântul scris, cuvintele aici, nu mai sunt creatoare, sunt ucigașe. Însă, în casa lui Liesel de pe strada Himmel (Rai în germană), vom vedea cum însemnele urii ajung să fie sleite de puteri de către cele ale iubirii, ale umanului și prieteniei.

Un episod emblematic este reprezentat de vopsirea paginilor din Mein Kampf cu vopsea albă pentru ca pe paginile curate, care însă mai păstrează contururile „luptei lui”, să fie așternută o poveste destinată protagonistei, cea care a legat o prietenie cu Max prin nenumăratele ore de lectură. Scena e de un simbolism impresionant, dacă luăm în considerare că cel care vopsește paginile este Max, un evreu, pentru a așterne pe ele o poveste a prieteniei. De altfel, putem simți și prefigurarea viitoarei căderi a Führerului. Mai mult, ca o ironie a sorții Mein Kampf este și cea care îl va ajuta pe Max să se ferească de miliția nazistă până când va ajunge în casa Hubermannilor. Cititul cărții îl va feri de privirile iscoditoare ale asupritorilor. Așadar, putem spune că cititul cărții i-a salvat viața, deși cartea este una care discută „problema evreiască”, ea va fi cea care îl va feri pe Max pe drumul său până pe strada Himmel. Această ipostază a evreului care citește Mein Kampf în perioada în care antisemitismul se transformase în filosofie de viață în Germania poate fi citită cu umorul negru de rigoare.  „Este cea mai bună carte. Mi-a salvat viața”, îi spunea Max lui Liesel.

Pe paginile vopsite din Mein Kampf vor adăposti povestea despre prietenie dedicată de Max lui Liesel, Omul aplecat asupra mea este o scurtă poveste a vieții acestuia de până în momentul când a întâlnit-o pe cea de care îl va lega o mare prietenie.  Omul aplecat asupra mea devine lupta lor, a lui Liesel și a lui Max, crearea prin cuvinte a unei povești de viață, poveste care va face suferința suportabilă, prietenia dintre Max și Liesel se va lega prin poveste. Prin analogie, lupta celor doi devine și lupta noastră, a umanității împotriva suferinței survenite în urma unei patologii umane, o luptă prin artă și frumos, prin literatură, citită și creată.

4. Omul care fluiera – O lumină în întuneric

Povestea lui Liesel nu se centrează doar pe furtul de cărți și citirea acestora. Prin plăcerea ei de a citi va deveni un adevărat far și liniște în mica comunitate a oamenilor de pe strada sa. Ea va citi din cărțile sale în dățile, din ce în ce mai frecvente, în care locuitorii străzii Himmel stăteau în adăpostul antiaerian pentru a se feri de bombele care cădeau asupra orașului. Aici, în timpul lecturii oamenii vor găsi liniște și speranță, literatura, poveștile din paginile cărților le vor da putere, le vor da încredere în triumful binelui. Subsolul în care se adăpostesc este un microcosmos în tot haosul care guverna afară, aici literatura îi aduce împreună și îi ajută în lupta cu deznădejdea, le înmoaie inima până și celor mai rigizi, îi face să-și amintească de faptul că sunt oameni și tot oamenii sunt cei care au creat literatura, chiar dacă acum oamenii nu urzesc altceva decât război.

„Liesel deschise una dintre cărți și începu a citi. Cartea din vârful teancului era Omul care fluiera. […] La pagina trei toată lumea era tăcută, cu excepția lui Liesel. […] Timp de cel puțin douăzeci de minute le-a împărtășit povestea.”

5. Scuturătoarea de cuvinte – povestea în poveste

Ca o concluzie a relației lui Liesel cu literatura, din cititor, se va transforma în scriitor. Ea va începe să aștearnă pe hârtie povestea vieții. Cartea ei va fi scrisă pe paginile rămase din Mein Kampf, vopsite în alb, dăruite de Max pentru a-și putea scrie povestea, pe care de alt fel o începuse el. Din nou, scrisul unei povești pe paginile vopsite el unei cărți manifest ale cărei cuvinte semănau răul, este una de o simbolistică înduioșătoare. Liesel își va scrie povestea vieții trecând prin relele pricinuite de cuvintele otrăvitoare din acel volum. Acum însă răul și ura vor fi înlocuite de iubire și prietenie, deși acestea par a fi îngenuncheate de patologia cuvintelor care mustesc de ură.

Poate acum, mai mult decât înainte, putem spune că rolul literaturii în romanul de față este unul suprem. În bombardamentul neașteptat asupra străzii pe care locuia Liesel, ea va fi salvată pentru că se afla în subsol scriind cartea în momentul în care totul s-a năruit pe strada Himmel. Liesel va pierde tot, pe părinții săi adoptivi și pe prietenul ei Rudy, dar îi va rămâne un lucru, cartea care a salvat-o de la moarte. Cartea „scuturătoarei de cuvinte”, așa cum a numit-o Max pe cea care l-a vegheat în timpul bolii citindu-i neîncetat, a ajuns să fie mai mult decât pagini în care stă scrisă viața ei, a ajuns să fie lucrul care i-a salvat viața („Încă ținea strâns cartea. Ținea cu disperare cuvintele care i-au salvat viața.”).
Imaginea cuvintelor care salvează vieți nu apare doar în cazul lui Max și Liesel, ci ne este prezentat și în povestea lui Hans Hubermann. Acesta a supraviețuit în timpul Primului Război Mondial pentru că în timpul unui atac al formației sale, el a stat în adăpost scriind scrisori („A scris scrisorile pe cât de bine a putut, pe când ceilalți au plecat la luptă. Nici unul nu s-a mai întors.”).

Romanul este o poveste extraordinară despre viața în hazardul istoriei, în care literatura devine un adevărat personaj, este prezentă de la început și până la sfârșit alături de protagonistă. Liesel începe să trăiască și să simtă prin literatură, trăiește pentru a citi și a scrie, realizează cât de mult pot însemna cuvintele, cum se construiesc și decad lumi prin ele. Într-o lume plină de cuvinte otrăvitoare, ea le alege pe cele tămăduitoare, pe cele din cărțile care nu răspândesc ura, triumfă într-o lume a deznădejdii, înfruntă pericolul pentru a citi. Cărțile însușite, precum cea din grămada fumegândă în urma ofițerilor SS, sau cele luate din biblioteca Ilsei Hermann, soția primarului, sunt adevărate ipostaze ale cărții interzise, cenzurate, aruncate la periferie. Iar această referință la „excomunicarea” cărților de o anumită ideologie e o referință la curentele radicale de opinii care au brăzdat lumea de-a lungul secolelor și care s-au soldat cu moartea oamenilor și implicit a cărților, care, însă, au reînviat din nou din propria cenușă.

 

prof. Lavinia Muntean

Profil iTeach: iteach.ro/profesor/lavinia.muntean

Articole asemănătoare