Jocul este o activitate specific umană, dominantă în copilărie, pentru că numai oamenii îl practică în adevăratul sens al cuvântului. Este una dintre variatele activități desfășurate de om, fiind în strânsă legătură cu acestea. Este determinat de celelalte activități, dar în același timp este puternic implicat în acestea. Învăţarea, munca, creaţia includ elemente de joc şi în acelaşi timp jocul este purtătorul unor importante elemente psihologice de esenţă neludică ale celorlalte activităţi specific umane.
Jocul este o activitate conştientă, fiind înţeles ca atare de cei care îl practică, nefiind confundat cu niciuna dintre celelalte activități umane. El introduce pe cel care îl practică într–o lume imaginară pe care şi-o creează el însuşi. Scopul jocului este însăşi acţiunea de joc care îi satisface jucătorului dorinţele şi aspiraţiile. Prin atingerea scopului propus, se stabileşte echilibrul vieţii psihice şi se stimulează funcţionalitatea de ansamblu a acesteia.
Jocul are un caracter universal, este o realitate permanentă, fiind întâlnit, în forme diferite, la toate vârstele, numai că în diverse momente are un alt loc şi rol, funcţiile sale variind de la o vârstă la alta. Fiind o activitate specific umană, trebuie să menţionăm că între joc şi muncă există o serie de asemănări. Astfel, atât în cadrul jocului cât şi în procesul muncii avem de-a face cu un efort fizic şi psihic. Ambele produc bucurii şi satisfacţii când duc la rezultatul scontat şi implică simţul responsabilităţii.
Între cele două forme de activitate există însemnate deosebiri, constând în principal în faptul că prin muncă se urmăreşte realizarea unor valori materiale şi spirituale, în timp ce jocul nu vizează producerea unor asemenea lucruri.
Diferitele studii şi observaţii efectuate asupra jocului au evidenţiat că acesta îndeplineşte multiple funcţii. Psihologul Ursula Şchiopu, în lucrarea Probleme psihologice ale jocului şi distracţiilor, precizează că funcţiile jocului se pot grupa în esenţiale, secundare și marginale.
a) Funcţii esenţiale:
● funcţia de cunoaştere ce se exprimă în asimilarea practică şi mentală a caracteristicilor lumii şi vieţii.
● funcţia formativ educativă – putem afirma cu certitudine că jocul constituie o şcoală a energiei, a educaţiei, a conduitei, a gesturilor, a imaginaţiei. Jocul educă atenţia abilităţile şi capacităţile fizice, trăsăturile operative ale caracterului (perseverenţa, promptitudinea, spiritul de ordine, dârzenia) trăsăturile legate de atitudinea faţă de colectiv (corectitudinea, spiritul de dreptate, de competiţie, sociabilitatea etc.), modelează dimensiunile etice ale conduitei.
● funcţia de exercitare complexă, stimulativă a mişcărilor apare mai ales în jocurile de mişcare sau sportive de competiţie.
b) Funcţii secundare
● funcţia de echilibru şi tonificare prin caracterul activ şi compensator pe care–l întreţine jocul faţă de activităţile cu caracter tensional;
● funcţia cathartică şi proiectivă care este în strânsă legătură cu caracterul compensator al jocului;
● funcţia distractivă
c) Funcţii marginale
● funcţia terapeutică ce se manifestă cu succes în cazuri maladive.
Bibliografie
CHATEAU, Jean, Copilul şi jocul, Bucureşti, E.D.P., 1967.
ENACHE, Melania; MUNTEANU, Maria, Jocuri didactice, Galaţi, Editura Porto – Franco, 1998.
MOCANU, Luminiţa, Jocuri didactice. În lumea isteţilor. Clasele I-IV, Piteşti, Editura Carminis, 2002.