Odată cu instaurarea ideii de „şcoală pentru toţi”, lansată în secolul XVII de filozoful şi pedagogul ceh Jan Amos Komenský, cunoscut astăzi drept Comenius şi considerat în momentul actual părintele educaţiei moderne, preocuparea principală în învăţământ a fost găsirea formei de bază, eficiente, a actului de predare a informaţiilor către elevi.
Binecunoscuta grupare specifică şcolii actuale „predare – învăţare – evaluare”, era simplificată la actul de predare, fără preocupare pentru supravegherea modului în care se efectuează asimilarea celor predate, adică învăţarea. Evaluarea era un act lăsat total la aprecierea subiectivă a profesorului.
Acţiunea strictă de predare a informaţiilor şi deprinderilor a primit un contur precis în secolul XIX prin aşa numita lecţie în cinci momente psihologice, numite şi secvenţe logice pentru că justificau logica parcurgerii unui act de la necunoaştere la cunoaştere, sau în alte metode, etapele sau verigile lecţiei. Această formă a fost propusă de germanul J. F. Herbart, cunoscut ca fondator al pedagogiei ca disciplină academică şi definitivată de elevul său Wilhelm Rein. Secvenţele logice erau constituite din următoarele momente:
1. pregătire aperceptivă;
2. prezentarea ideilor;
3. asocierea ideilor;
4. generalizare/ regula;
5. aplicarea noilor idei/ noţiuni.
Desigur că această succesiune, bună şi astăzi pentru predarea logică pentru categoria maturilor cu experienţă, maturi ce sunt capabili de analize şi sinteze, nu se potrivea cu logica copiilor mici sau chiar a celor mai mari ce nu aveau experienţe multiple de viaţă. De aceea lecţia era memorată fără logică, „pe de rost” cum se spune. Lecţia nu avea ca scop atragerea elevului, formarea plăcerii, deci a interesului pentru munca şcolară, ci numai învăţarea mecanică a unor noţiuni şi deprinderi de scris-citit şi cântare după auz.
Această preocupare a existat cu mult timp înainte, chiar pe timpul romanilor, când prin „ludus” ei înţelegeau o activitate sub formă de joc, de întrecere, chiar şcoala fiind numită cu acest termen, dar o amploare deosebită a căpătat abia în prima jumătate a secolului XIX prin grădiniţa lui F.W. Froebel, un alt pedagog german care a creat conceptul de grădiniţă şi a promovat conceptul său pedagogic de bază, acela că toţi copiii au nevoi şi capacităţi unice.
Succesul grădiniţelor de copii s-a datorat activităţii de simulare sub veşmânt de mic spectacol a unor activităţi ale maturilor, inventarea unei lumi închipuită numai de jucători, libertatea intervenţiei în algoritmul şi chiar în conţinutul jocului. Toate acestea s-au exersat prin metoda numită joc şi prin forma, destul de liberă, pe care o lua.
Pedagogia care a tratat şi stimulat practicarea învăţării-predării şi evaluării prin joc poartă numele de pedagogia ludică, adică a jocului.
Pedagogia ludică nu este un curent aparte, contrar celor indicate şi cuprinse în principiile şcolii noi. Este numai opusul lecţiilor prea încorsetate în etape fixe, de cei care au practicat neinspirat ideile herbartiene.
Dintre promotorii mai mult sau mai puţin celebri, care s-au ocupat de jocuri, ca prin ele copilul să poată învăţa muzică sau să poată cunoaşte diferite alte domenii cu ajutorul muzicii, amintim: Maria Montessori, Maurice Chevais, Edgard Willems, Carl Orff, Zoltan Kodaly, Shin-Ichi Suzuki sau în România: Manya Botez, Ana Motora-Ionescu, Liviu Comes, Alexandru Paşcanu etc.
Trebuie totuşi să precizăm că pedagogia ludică, ca parte a „şcolii active a secolului XX” a fost direcţionată de pedagogi spre scopuri diferite, distingându-se aici cel puţin două direcţii:
– Pedagogia europeană, fără să fie exclusivistă, a militat pentru formarea interesului, a plăcerii de a antrena copilul într-o activitatea muzicală sub formă de joc, elevii căutând în final, numai plăcerea activităţii distractive;
– Peste ocean, prin psihologul american John Dewey, pedagogia a optat pentru o latură mai pragmatică a jocului, o simulare a unui tip de activitate, de fapt o aducere în prim plan a conceptului lui Froebel de „muncă liberă” în pedagogia copilului, o antrenare a copilului de a învăţa „viaţa prin viaţă” cum ar fi : de-a dirijorul, de-a pianistul etc, elevii fiind învăţaţi să cunoască plăcerea şi pasiunea muncii.
„Jocul este o metodă repetitivă de reconstrucţie dinamică a unei realităţi sau ficţiuni. Jucătorii, participanţi la activitatea fizică sau intelectuală, au responsabilităţi provenite din roluri şi se manifestă cu plăcerea unei trăiri de spectacol.” După același autor, „orice joc are o denumire şi învăţarea dar şi trăirea, plăcerea se realizează prin:
- repetări dinamice, schimbări de roluri, locuri;
- simulări;
- competiţii între indivizi sau grupe;
- conceperea unei lumi fie feerice, fie umoristice.”
Din aceeași sursă bibliografică, aflăm că jocurilor muzicale se pot clasifica în „Jocurile pe suport muzical cuprind pe cele cu obiective extramuzicale dar al căror text şi mişcare se sprijină pe cântec; Jocurile didactice sunt cele ce slujesc prin activităţile repetitive, teme din programele şcolare ale diverselor discipline.” (text citat, Munteanu, 1997, pag.142).
De asemenea, un loc aparte îl ocupă jocul didactic muzical ce urmăreşte învăţarea sau descoperirea prin repetiţie a unui fenomen sau noţiuni legate de programa şcolară. Jocurile didactice muzicale, pot fi pe suport melodic, ritmic, timbral sau vorbit şi mimat urmărind în acelaşi timp:
- socializarea copilului prin muzică;
- stimularea capacităţii lui de trăire empatică;
- formarea şi dezvoltarea unor deprinderi, cunoştinţe, atitudini până la
obţinerea performanţei; - stimularea spiritului creativ.
Preocuparea de a forma interesul pentru munca şcolară, plăcerea de a învăţa a fost şi este un obiectiv primordial al şcolii contemporane, pe lângă temeinicia ştiinţifică a informaţiilor date şi eficienţa deprinderilor practice.