În educația timpurie, jocul nu reprezintă o simplă formă de recreere, ci principala modalitate prin care copilul preșcolar accesează și își însușește noțiuni abstracte. Claparède afirma că jocul este singura atmosferă în care ființa psihologică a copilului poate să respire și, în consecință, poate să acționeze. Pornind de la această premisă, articolul de față analizează rolul jocului didactic matematic la vârsta preșcolară, punând în dialog reperele teoretice ale domeniului cu câteva exemple concrete din activitatea la grupă, prin care copilul de 3–6/7 ani își dezvoltă gândirea logică și raționamentul matematic.
1. Jocul didactic — fundamente teoretice
Problematica jocului a fascinat de-a lungul timpului psihologi, pedagogi și filosofi deopotrivă. Pentru Leontiev, jocul reprezintă activitatea fundamentală a vârstei preșcolare, un mijloc de exersare și dezvoltare a personalității în ansamblu, iar Elkonin (1980) îl definește ca formă de activitate în care relațiile sociale se recreează în afara condițiilor utilitare directe. Piaget delimitează trei mari categorii de joc — jocul-exercițiu, jocul simbolic și jocul cu reguli — subliniind importanța deosebită a celui din urmă în interiorizarea normelor de conduită și în dezvoltarea gândirii logice (apud Șchiopu și Verza, 1976). Vygotski adaugă că sarcinile de joc situate ușor deasupra posibilităților actuale ale copilului acționează în zona proximei dezvoltări, constituind un stimul autentic pentru evoluția sa psihofizică.
Jocul didactic se distinge de jocul liber prin prezența unei sarcini didactice explicite, integrată organic în structura activității, astfel încât copilul percepe învățarea ca participare plăcută, nu ca efort. Cerghit (1995) identifică cinci funcții ale jocului didactic ca metodă: cognitivă, formativ-educativă, motivațională, normativă și organizatorică. Componentele sale structurale — scop didactic, sarcină didactică, elemente de joc, conținut, material didactic și reguli — formează un sistem coerent în care fiecare element îl condiționează pe celelalte (Petrovici, 2014).
2. Specificul jocului didactic matematic la vârsta preșcolară
Activitățile matematice din grădiniță urmăresc, conform Curriculumului pentru educația timpurie (2019), dezvoltarea capacității de a opera cu mulțimi, numere și cifre, relații spațiale și figuri geometrice, formând astfel bazele gândirii logice. Jocul didactic se dovedește instrumentul privilegiat pentru atingerea acestor finalități, deoarece angajează simultan analizatorii vizual, auditiv și tactil-kinestezic ai copilului și valorifică motivația intrinsecă a vârstei preșcolare.
Pedagogul Z.P. Dienes a arătat că înțelegerea matematicii este facilitată de o succesiune specifică de tipuri de joc: explorator-manipulativ, reprezentativ și de reguli. Parcurgând această progresie, copilul trece treptat de la acțiunea concretă cu obiecte la reprezentarea simbolică a relațiilor matematice (apud Magdaș și Vâlcan, 2007). Petrovici (2014) subliniază, în același sens, că în grădiniță învățarea matematică trebuie să pornească întotdeauna de la materialul concret și să avanseze gradat către simbolul abstract. Experiența la grupă confirmă acest principiu: copiii care au manipulat intuitiv mulțimi de obiecte concrete rețin cu mai multă ușurință simbolurile numerice și operațiile corespunzătoare.
3. Exemple de bună practică — jocuri didactice matematice la grupă
Următoarele exemple ilustrează modul în care jocul didactic matematic este valorificat la grupele de vârstă preșcolară, fiecare vizând un tip distinct de obiectiv operațional.
Exemplul 1. „La aprozar” — comparația mulțimilor (grupa mijlocie)
Scop: consolidarea deprinderii de a compara grupe de obiecte și de a sesiza relații cantitative (mai multe, mai puține, tot atâtea).
Materiale: fructe și legume de toamnă (reale sau jetoane), coșuri.
Desfășurare: Copiii sunt invitați în „aprozarul” amenajat în sala de grupă și grupează fructele și legumele după formă. Constituie apoi mulțimi pe care le compară cantitativ prin punere în perechi, verbalizând acțiunea: „Eu am mai multe mere decât pere, pentru că au rămas mere nepereche.” Elementele de joc — prezența Zânei Toamnei, frunzele cu sarcini, jetoanele oferite drept recompense — mențin implicarea pe parcursul întregii activități.
Observație: Jocul funcționează bine ca activitate de evaluare formativă în tematica toamnei. Copiii cu dificultăți de abstractizare beneficiază în mod special de prezența materialului concret, care le permite să verifice corectitudinea răspunsului prin manipulare directă.
Exemplul 2. „Detectivii” — șirul numeric și vecinătăți (grupa mijlocie/mare)
Scop: sesizarea locului fiecărui număr în șirul numeric 1–5 (1–10 la grupa mare), identificarea vecinilor și efectuarea de operații simple de adunare și scădere cu o unitate.
Materiale: cifre pe carton, insigne de detectiv, panou magnetic.
Desfășurare: Copiii primesc misiunea de a descoperi „misterele” de pe panou — cifre așezate în dezordine, cifre lipsă din șir, mulțimi incomplete. Cel care rezolvă corect primește insigna de detectiv. Jocul poate fi complicat treptat: creșterea limitei numerice, introducerea de operații cu două unități sau cerința de a justifica răspunsul.
Observație: Elementul narativ — copiii devin detectivi cu o misiune specială — crește semnificativ durata atenției voluntare. Copiii care în activitățile frontale clasice tind să se dezangajeze rapid rămân implicați pe toată durata jocului, motivați de statutul rolului asumat.
Exemplul 3. „Trăistuța lui Moș Crăciun” — figuri geometrice cu trusa Dienes (grupa mare)
Scop: recunoașterea și denumirea figurilor geometrice prin simțul tactil; clasificarea pieselor după formă, culoare, mărime și grosime; utilizarea negației și conjuncției logice în caracterizarea pieselor.
Materiale: trusa Dienes, săculeț textil, brăduț cu globulețe pentru punctaj.
Desfășurare: Copilul, legat la ochi, extrage o piesă din săculeț, o pipăie și o descrie folosind formule de tipul: „Această piesă este și mare, și subțire, și albastră.” În a doua parte a jocului, educatoarea solicită piese prin negație logică: „Alegeți piesa care nu este nici pătrat, nici triunghi, nici dreptunghi.”
Observație: Jocul introduce în mod natural limbajul logic formal — negație, conjuncție — fără ca preșcolarul să fie conștient că operează cu structuri logice. Preșcolarii de 6–7 ani utilizează cu ușurință acești conectori logici atunci când sunt încorporați în joc, confirmând astfel teza lui Vygotski privind zona proximei dezvoltări ca teren propice al învățării autentice.
Concluzii
Jocul didactic matematic nu este un adjuvant al activității tradiționale, ci o metodă cu statut propriu prin care copilul preșcolar accesează și consolidează cunoștințe matematice fără a percepe efortul cognitiv. Eficiența sa depinde de calitatea proiectării — echilibrul dintre sarcina didactică și elementele de joc, adecvarea la particularitățile de vârstă și la zona proximei dezvoltări — și de măiestria educatoarei de a menține atmosfera de joc pe toată durata activității.
Cele trei exemple prezentate ilustrează diversitatea situațiilor în care jocul didactic matematic devine vehiculul principal al învățării: comparația cantitativă a mulțimilor, ordinea în șirul numeric și recunoașterea figurilor geometrice prin simț tactil. Folosite cu măsură și bine proiectate, aceste jocuri pregătesc copilul nu doar pentru continuarea studiului matematicii în ciclul primar, ci și pentru o atitudine pozitivă, deschisă față de această disciplină, atitudine care îl va însoți ulterior pe întregul parcurs școlar.
Bibliografie
1. Cerghit, I. și colab. (1995). Didactica, manual pentru școlile normale. București: Editura Didactică și Pedagogică R.A.
2. Cucoș, C. (2014). Pedagogie. Iași: Editura Polirom.
3. Elkonin, D.B. (1980). Psihologia jocului. București: Editura Didactică și Pedagogică.
4. Magdaș, I., Vâlcan, D. (2007). Didactica matematicii în învățământul primar și preșcolar. Cluj-Napoca: Editura Casa Cărții de Știință.
5. Ministerul Educației Naționale (2019). Curriculum pentru educația timpurie. București: MEN.
6. Petrovici, C. (2014). Didactica activităților matematice în grădiniță. Iași: Editura Polirom.
7. Șchiopu, U., Verza, E. (1976). Psihologia jocului. București: Editura Didactică și Pedagogică.