În educația timpurie, învățarea nu înseamnă doar transmiterea unor informații sau formarea unor deprinderi cognitive. La fel de importantă este formarea copilului ca membru al unui grup: capacitatea de a comunica, de a asculta, de a aștepta, de a împărți materialele, de a cere ajutor și de a-l oferi. Din experiența mea la grupa mare, am observat că aceste comportamente se dezvoltă cel mai firesc atunci când copilul nu este doar receptor al cerinței adultului, ci devine participant activ într-o sarcină realizată împreună cu un coleg. De aceea, în activitățile desfășurate la grupă am început să acord un rol tot mai important lucrului în perechi și în grupuri mici. La această vârstă, cooperarea nu apare automat. Copiii trebuie să o exerseze, să înțeleagă că rezultatul unei activități poate depinde de contribuția ambilor parteneri și că fiecare poate avea un rol valoros.
De ce activități în perechi?
La grupa mare, copiii au deja un nivel mai ridicat de autonomie, însă diferențele individuale sunt încă foarte vizibile. Unii copii comunică ușor, inițiază activități și își exprimă ideile cu încredere. Alții sunt mai retrași, au nevoie de timp pentru a răspunde sau preferă să lucreze individual. În activitatea frontală, aceste diferențe pot fi uneori mascate. Copiii foarte activi răspund mai repede, în timp ce cei timizi pot rămâne într-un rol pasiv. Lucrul în perechi creează însă un spațiu mai sigur pentru exprimare. Copilul nu se mai adresează întregului colectiv, ci unui singur coleg, iar acest lucru poate diminua teama de greșeală. În același timp, perechea permite cadrului didactic să observe comportamente care apar mai greu în alte forme de organizare: cine inițiază dialogul, cine își impune punctul de vedere, cine cedează permanent, cine cere ajutor, cine explică și cine are nevoie de încurajare. Astfel, o activitate aparent simplă poate deveni un instrument valoros de observare și intervenție pedagogică.
O experiență aplicată la grupa mare
În cadrul unei activități dedicate anotimpului toamna, copiii au discutat despre schimbările vremii și despre fenomenele specifice acestei perioade. După etapa de conversație și observare, am propus o activitate practică realizată în perechi. Fiecare pereche a avut de realizat o reprezentare a vremii de toamnă, utilizând tehnici de mototolire și lipire. Copiii au reprezentat nori, ploaie și fulgere, alegând și organizând împreună materialele. Intenția mea nu a fost doar obținerea unui produs estetic. Am urmărit în mod special felul în care copiii colaborează. Înainte de începerea activității, am stabilit câteva reguli foarte simple: materialele sunt folosite de ambii copii, fiecare contribuie la lucrare, iar deciziile importante sunt luate împreună. Nu am stabilit rigid cine și ce trebuie să realizeze, pentru că am dorit ca rolurile să se formeze prin negociere.
Rezultatele au fost interesante. În unele perechi, copiii și-au împărțit spontan sarcinile. Un copil mototolea hârtia, iar celălalt aplica lipiciul și fixa elementele. În alte situații, ambii au dorit inițial să realizeze aceeași parte a lucrării, fiind necesară intervenția mea prin întrebări de tipul: „Cum puteți lucra amândoi?”, „Ce ar putea face colegul tău?”, „Cum puteți decide împreună?”. Am evitat să ofer imediat soluția. În loc să decid eu pentru ei, i-am încurajat să găsească propria variantă de colaborare.
Copilul învață și din interacțiunea cu celălalt
În educația timpurie, învățarea prin cooperare oferă beneficii care depășesc obiectivul imediat al activității. Atunci când explică unui coleg ce are de făcut, copilul își clarifică propriile idei. Atunci când ascultă o propunere diferită, învață să accepte existența mai multor perspective. Atunci când apar neînțelegeri, copilul exersează negocierea și autoreglarea emoțională. Am observat că, în cadrul activităților în perechi, copiii folosesc frecvent formule pe care nu le utilizează la fel de des în activitatea individuală: „Fac eu asta și tu faci asta”, „Îmi dai și mie?”, „Hai să punem aici”, „Nu așa, mai bine așa”, „Vrei să te ajut?”. Din punct de vedere pedagogic, aceste exprimări simple sunt extrem de importante. Ele arată că învățarea se desfășoară simultan pe mai multe planuri: cognitiv, lingvistic, social și emoțional.
Rolul cadrului didactic
În activitățile de cooperare, rolul educatoarei se schimbă. Adultul nu mai controlează permanent fiecare etapă, ci creează contextul și observă procesul. Consider că aceasta este una dintre cele mai dificile schimbări pentru cadrul didactic: să accepte că nu toate perechile vor lucra în același ritm și că produsul final nu trebuie să fie identic. Uneori, tentația noastră este să intervenim imediat atunci când un copil nu lucrează „corect” sau când doi copii nu se înțeleg. Totuși, dacă intervenim la fiecare mică dificultate, eliminăm tocmai situația de învățare.
În astfel de momente, prefer întrebările în locul soluțiilor directe:
- „Ce s-a întâmplat?”
- „Cum puteți rezolva?”
- „Ce variantă ar fi bună pentru amândoi?”
- „Cum îl poți ajuta pe colegul tău?”
Prin aceste întrebări, copilul este încurajat să gândească și să găsească soluții, nu doar să execute indicația adultului.
Alegerea perechilor – o decizie pedagogică
Un alt aspect important este formarea perechilor. Nu consider eficientă utilizarea unei singure modalități de organizare.
Uneori aleg perechi eterogene, astfel încât un copil mai sigur pe el să poată sprijini un coleg care are nevoie de ajutor. Alteori, las copiii să își aleagă partenerul, pentru a observa relațiile și preferințele din grupă. Există și situații în care aleg intenționat copii care interacționează mai rar. În acest caz, obiectivul nu este doar realizarea sarcinii, ci și crearea unei oportunități de apropiere și comunicare. Este însă important ca un copil să nu fie permanent plasat în rolul „celui care ajută”, iar altul în rolul „celui care are nevoie de ajutor”. Rolurile trebuie schimbate, astfel încât fiecare copil să experimenteze succesul și sentimentul de competență.
Cooperarea nu înseamnă absența conflictului
În timpul activităților comune apar inevitabil mici conflicte: doi copii doresc aceeași culoare, același material sau vor să realizeze aceeași parte a lucrării. Aceste momente nu trebuie privite exclusiv ca probleme de disciplină. Ele reprezintă contexte autentice de învățare socială. Copiii pot învăța să aștepte, să negocieze, să formuleze o cerere și să accepte un compromis. Rolul adultului este de a-i ghida spre rezolvare, fără a transforma fiecare situație într-o decizie luată de educatoare. Din experiența activităților desfășurate, am remarcat că, atunci când cooperarea este exersată constant, copiii devin treptat mai autonomi în rezolvarea micilor neînțelegeri.
De la produs la proces
În activitățile practice avem uneori tendința de a acorda cea mai mare importanță rezultatului final: lucrarea trebuie să fie frumoasă, completă și apropiată de model. Am ajuns însă la concluzia că, din perspectivă educațională, procesul poate fi mai valoros decât produsul.
O lucrare poate să nu fie perfect simetrică, dar în realizarea ei doi copii au discutat, au împărțit materialele, au găsit o soluție și au finalizat împreună sarcina. Din această perspectivă, activitatea și-a atins obiective mult mai complexe decât simpla realizare a unui produs artistic.
De aceea, în momentul evaluării, încerc să valorizez nu doar rezultatul, ci și colaborarea:
- „Mi-a plăcut că ați decis împreună.”
- „Am observat că l-ai ajutat pe colegul tău.”
- „Ați găsit singuri o soluție.”
- „Amândoi ați contribuit la lucrare.”
Astfel, copiii înțeleg că modul în care au lucrat este la fel de important ca ceea ce au realizat.
Efecte observate la nivelul grupei
Utilizarea repetată a activităților în perechi și în grupuri mici a produs schimbări vizibile în dinamica grupei. Copiii au devenit mai disponibili să ceară ajutor unui coleg, nu doar adultului. Au început să își ofere spontan materiale și să își explice reciproc sarcinile. Copiii mai retrași s-au implicat mai ușor în activități atunci când au avut alături un singur partener.
Am observat, de asemenea, că unii copii care într-o activitate frontală vorbeau foarte puțin deveneau mult mai comunicativi în pereche.Acest lucru mi-a confirmat faptul că participarea copilului nu trebuie evaluată doar prin răspunsurile oferite în fața întregii grupe. Un copil poate avea competențe foarte bune, dar poate avea nevoie de un context diferit pentru a le manifesta.
Reflecție profesională
Experiențele din activitatea curentă m-au determinat să privesc cooperarea nu ca pe o formă de organizare utilizată ocazional, ci ca pe o componentă importantă a procesului educațional.Copilul de vârstă preșcolară învață despre lume, dar învață în același timp și despre el însuși și despre ceilalți. Învață că ideea lui este importantă, dar și că un coleg poate avea o altă idee. Învață să ofere, să primească, să aștepte și să negocieze.Aceste deprinderi nu pot fi formate doar prin explicații. Ele trebuie trăite și exersate în situații reale.
În acest sens, activitățile în perechi și în grupuri mici oferă un cadru firesc pentru dezvoltarea simultană a competențelor cognitive și socio-emoționale. Consider că una dintre misiunile importante ale educației timpurii este aceea de a construi contexte în care copilul să descopere că succesul nu este întotdeauna individual. Uneori, cel mai important rezultat nu este ceea ce copilul a realizat singur, ci ceea ce a reușit să construiască împreună cu celălalt.
Concluzie
Învățarea prin cooperare la grupa mare poate transforma o activitate obișnuită într-o experiență educațională complexă. Atunci când copilul lucrează împreună cu un coleg, el nu exersează doar o tehnică practică sau o anumită competență cognitivă. Învață să comunice, să își exprime opinia, să accepte o altă perspectivă, să rezolve mici conflicte și să contribuie la un rezultat comun. Din experiența mea, cele mai valoroase momente ale unei astfel de activități nu sunt întotdeauna cele în care produsul final arată perfect. Uneori, momentul cu adevărat important este acela în care un copil îi spune spontan colegului: „Te ajut eu”. În acel gest simplu se regăsește una dintre finalitățile esențiale ale educației timpurii: formarea unui copil capabil nu doar să învețe, ci și să fie alături de ceilalți.
Bibliografie
1.. Ministerul Educației (2022). Repere fundamentale în învățarea și dezvoltarea timpurie a copilului de la naștere la 7 ani. București.
2. Pânișoară, I.-O. (2015). Comunicarea eficientă. Iași: Editura Polirom.
3. Oprea, C.-L. (2009). Strategii didactice interactive. București: Editura Didactică și Pedagogică.
4. Bocoș, M. (2013). Instruirea interactivă. Iași: Editura Polirom.
5. Goleman, D. (2008). Inteligența emoțională. București: Editura Curtea Veche.
6. Cucoș, C. (2014). Pedagogie. Iași: Editura Polirom.