Tema învățării în secolul XXI mă preocupă direct, nu doar ca subiect de discuție, ci ca realitate de zi cu zi la clasă. Lucrând cu elevi care sunt permanent conectați la tehnologie, observ cât de diferit este modul lor de a primi informația față de generațiile de acum douăzeci de ani. Totul se întâmplă rapid, iar atenția se mută ușor de la o aplicație la alta. În acest context, școala nu mai poate rămâne aceeași, dar nici nu trebuie să transforme tehnologia într-un scop în sine.
Din punctul meu de vedere, problema nu este dacă folosim tehnologia, ci felul în care o folosim astfel încât să aibă cu adevărat sens pentru elevi. Când eram elev, profesorul era principala sursă de informație. Astăzi, elevii au informația în buzunar, pe telefon. Nu mai e nevoie să le spunem unde găsesc ceva, ci să îi ajutăm să înțeleagă ce fac cu ceea ce găsesc.
Din ce văd zi de zi la clasă, cea mai mare provocare nu este să predăm mai mult, ci să îi învățăm pe elevi să gândească. Să pună întrebări, să compare surse, să nu creadă tot ce citesc pe internet. În felul acesta, rolul profesorului se schimbă firesc: nu mai este doar cel care explică, ci cel care îi învață pe elevi cum să învețe.
Pentru mulți, alfabetizarea digitală înseamnă doar să știi să folosești un calculator sau o aplicație. În realitate, lucrurile sunt mult mai complexe. Vorbim despre: cum cauți informații corecte, cum îți dai seama ce este adevărat și ce nu, cum folosești tehnologia ca să creezi ceva, nu doar ca să consumi, cum te comporți responsabil în mediul online.
Am observat că elevii învață aceste lucruri mai ușor atunci când le discutăm pe exemple concrete, nu doar teoretic. Când pornim de la situații reale din viața lor, mesajul ajunge mult mai bine și rămâne mai mult timp în mintea lor. Tocmai de aceea, în ultimii ani, jocul a început să își găsească tot mai mult locul în școală. Fie că vorbim despre aplicații educaționale, simulări sau mici competiții la clasă, elevii reacționează diferit atunci când lecția nu mai înseamnă doar caiet și tablă. În acest context, am văzut de multe ori cum elevii se implică mai mult atunci când nu se tem că vor greși. Când pot încerca, pot greși și pot corecta fără presiune, învățarea devine mai firească. Până la urmă, și noi, adulții, învățăm exact în același mod.
Aceeași logică se aplică și în cazul tehnologiilor mai avansate. La prima vedere, realitatea virtuală și cea augmentată pot părea doar niște noutăți interesante. Dar, folosite cu măsură, pot aduce un plus real la clasă. Să vezi inima în 3D sau să vizitezi virtual un muzeu nu este doar spectaculos, ci și util pentru înțelegere. Totuși, aici cred că trebuie să fim atenți la un lucru: tehnologia nu poate înlocui profesorul și nici relația dintre profesor și elev. Ea poate doar să sprijine procesul de învățare, nu să îl conducă în locul nostru.
Realitatea din teren este diferită de la o școală la alta. Nu toate unitățile au aceleași resurse, nu toți elevii au aceleași posibilități, iar nu toți profesorii au beneficiat de aceleași șanse de formare. De aceea, cred că trecerea la educația secolului XXI trebuie făcută cu răbdare. Fără presiuni inutile, fără comparații forțate. Tehnologia poate ajuta mult, dar doar atunci când este însoțită de pedagogie, de o bună cunoaștere a domeniului și de intuiție.