Lev Semionovici Vîgotski a fost un psiholog cunoscut pe o de o parte pentru munca sa cu privire la dezvoltarea psihologică la copii, și de altă parte pentru crearea cadrului cunoscut sub numele de teoria activității cultural-istorice. Zona proximei dezvoltări (ZPD) reprezintă distanța dintre ceea ce elevul deja cunoaște independent și potențialul său în condițiile suportului oferit de către un adult (părinte, frate, prieten, cadru didactic).
Vîgotski a stabilit că există o cauzalitate fidelă între vorbire și conceptele mentale, susținând că monologul interior ia amploare din vorbirea externă prin intermediul unui proces de internalizare treptată. Asta înseamnă că gândurile în sine apar ca un rezultat al unei conversații. Adultul, având mai multe cunoștințe și experiențe, poate oferi elevului noi perspective, întrebări de tipul „out of the box” sau chiar perspective unice asupra unui aspect studiat.
La clasă, în lucrul cu elevii speciali integrați în învățământul de masă, lipsa suportului din partea adultului (lipsa muncii adaptate, de pildă) duce de cele mai multe ori la sentimente de frustrare și pasivitate deoarece distanța dintre cunoștințele de care elevul dispune și ritmul alert și diferit al clasei, este prea mare. Acest aspect contra-productiv duce de multe ori la știrbirea imaginii de sine și la „tăierea aripilor” acestor copii.
Zona proximei dezvoltări este cea care dă încredere deoarece în această zonă, sarcinile pot fi îndeplinite cu niște suport din partea unui adult mai priceput. Aceasta este zona în care elevul este împins puțin peste zona sa de confort, facilitând învățarea și dobândirea de noi competențe. Totuși, demn și deosebit de important de menționat este dozajul, amploarea ajutorului oferit; tendința de a gândi funcțional și nu abstract (regăsită la școală și în societate), știrbește din posibilitatea de a antrena procesele cognitive la nivel dezirabil. Ajutorul este iminent în cazul elevilor speciali, însă și spațiul de internalizare joacă un rol la fel de important. „De exemplu, când citim o carte, dacă o aducem prea aproape de ochi nu mai vedem nimic… Atunci când distanța e prea mică și oamenii ajung să se înghesuie unii pe altii, chiar și comunicarea devine imposibilă. Dar distanța nu trebuie să fie nici prea mare” spuneau Ichiro Kishimi și Fumitake Koga în cartea intitulată „Curajul de a nu fi pe placul celorlalți.”
Totodată, tendința este de a căuta răspunsuri pe internet, răspunsuri uniforme și lipsite de originalitate la temele pentru acasă. Acest aspect ar putea fi corelat și cu o stagnare sau un regres a coeficientului de inteligență în țările dezvoltate – așa-numitul „Efect Flynn”.
Un element important este oferirea structurii pentru elevii speciali (pentru materialele didactice utile pot fi hărțile mentale și schemele conceptuale), pentru predictibilitate este utilă comunicarea elementelor-cheie din planul de lecție, ș.am.d. Pe măsură ce elevul evoluează pe o temă dată, frecvența și volumul suportului oferit acestuia poate scădea treptat.
Instruirea diferențiată reprezintă un alt aspect component al teoriei; psihologul descrie cât de importantă este adaptarea conținuturilor și a provocărilor la potențialul individual și la diferitele stiluri de învățare.
Voi conchide prin a-l cita pe psihiatrul și psihoterapeutul elvețian Carl Jung: „Privilegiul vieții este să devii cine ești cu adevărat.”