Principala tendinţă a învăţământului românesc urmăreşte dezvoltarea gândirii critice a elevilor, prin folosirea metodelor şi tehnicilor activ-participative noi, care pun accentul pe participarea copilului şi îl plasează pe acesta în centrul procesului de învăţare. Învăţarea este un act personal care cere participare personală. O învăţare eficientă este cea în care elevul e implicat. El trebuie considerat, de mic, drept un participant activ şi creativ la propria formare.
Formarea unor deprinderi de învăţare interactiv-creativă, trebuie formate, fixate şi consolidate de timpuriu, pentru a avea un efect formativ mai eficient, materializat în dezvoltarea capacităţilor intelectuale superioare. In acest context, obiectivul major este de a-i înarma pe elevi cu metoda de a învăţa (“a învăţa să înveţi”), prevenind astfel, acumularea pasivă a cunoştinţelor şi asigurând un învăţământ activ. Pornind de la ideea că învăţământul activ se realizează cu ajutorul metodelor participativ-inovative, se impune folosirea cât mai redusă a acelor activităţi care limitează activizarea şi extinderea utilizarii metodelor moderne, active, care dezvoltă gândirea, capacitatea de investigaţie a elevilor, precum şi participarea lor activă la asimilarea cunoştinţelor, la munca independentă, deprinderea de a aplica în practică cele însuşite.
Metode activ-participative sunt acelea care supun copilul la un efort psihic si fizic, dedus din corelarea strânsa a gândirii si acţiunii, a activităţii intelectuale şi experienţelor practice. Spre deosebire de cele tradiţionale, care încorsetează elevul într-o reţea de expresii fixe sau de reguli rigide, aceste metode implică elevul în interacţiunea lui cu obiectele învaţării, care determină un maximum de activism al structurilor operaţional-mintale în raport cu sarcinile de învăţare în care este angajat acesta. Profesorul nu trebuie să predea elevilor cunoştinţe gata elaborate ci să îi pună în ipostaza de a le descoperi singuri plecând de la ceea ce ştiu deja, deoarece „activ” este elevul care depune un efort intelectual, un efort de reflecţie personală, interioară si abstractă, care întreprinde o acţiune mintală de căutare, de investigare şi redescoperire a adevărurilor, de elaborare a noilor informaţii şi nu cel care se menţine la nivelul acţiunii concret-senzoriale, perceptive, intuitive si nici cel care receptează şi apoi reproduce cunoştinţele.
Având în vedere că nici metodele clasice nu sunt lipsite decalităţi, pentru activizarea elevilor şi antrenarea lor la cote maxime în actul învăţării, pot fi îmbinate în mod armonios metodele clasice, tradiţionale cu cele moderne. Metodele de învăţământ sunt căile folosite de elevi şi învăţători cu scopul ca elevii să se formeze, atât prin activitatea îndrumată de învăţători, cât şi prin cea organizată independent şi diferenţiat. A “gândi critic” înseamnă a emite judecăţi proprii, a accepta părerile altora, a fi în stare să-ţi recunoşti greşelile tale şi să le poţi corecta, a accepta ajutorul altora şi a-l oferi celor care au nevoie de el.
Capacitatea de a gândi critic se dobândeşte în timp, permiţând copiilor să se manifeste spontan, fără îngrădire, ori de câte ori există o situaţie de învăţare, fără să le fie teamă de reacţia celor din jur, de părerile lor şi le dă putere si încredere de analiză şi reflexie. Gândirea critică înseamnă şi transmiterea propriilor idei și înțelegerea ideilor altora, făcând comunicarea mult mai benefică și productivă. Mai mult, accelerează însuşirea noilor cunoştinţe şi descoperirea conexiunilor dintre acestea.
Elevii trebuie formaţi de mici să asculte şi să accepte, să înţeleagă că în cadrul dezbaterilor, al lecţiilor şi al schimbului de opinii nu se critică copilul, ci ideea. Avantajele dezvoltării gândirii critice pentru elevi sunt :
- libertatea de a-şi exprima propriile idei;
- respectul faţă de opiniile celor din jur;
- realizarea de conexiuni logice între idei și argumente proprii,
- construirea de argumente și idei noi pe baza celor acumulate până la momentul actual;
- creşterea încrederii în sine, a motivării în actul învăţării;
- dezvoltarea spiritului critic, autocritic şi argumentativ;
- stimularea implicării în munca de echipă, a cooperării şi comunicării interpersonale;
- plasarea copilului în centrul procesului educativ prin solicitare individuală şi personalizată.
Aspectele şi situaţiile specifice, care pot duce la dezvoltarea gândirii critice, complexe, la elevi, pot fi considerate următoarele :
- încurajarea copiilor să pună cât mai multe întrebări;
- exersarea comunicării prin organizarea de discuţii şi dezbateri între copii, între cadrul didactic şi elevi;
- activizarea copiilor prin solicitarea lor de a opera cu idei, concepte, obiecte în vederea reconsiderării acestora si a emiterii de noi variante;
- cultivarea spiritului critic şi autocritic, constructiv, a capacităţii de argumentare şi de căutare a alternativelor;
- organizarea de discuţii pe anumite teme, iniţierea de jocuri, excursii;
- oferirea perspectivei de a privi altfel lucrurile, de a-şi pune întrebări neobişnuite despre lucruri obişnuite;
- libertatea în exprimarea cunoştinţelor, ideilor , a faptelor;
- stimularea interesului către nou, necunoscut , către găsiriea soluţiei după depunerea unui efort de căutare, ceea ce duce la satisfacţia personală.
Profesorii trebuie să cunoască şi să utilizeze adecvat metodele şi tehnicile de predare/învăţare menite să stimuleze gândirea critică a elevilor. De aceea el trebuie să elimine practici contraindicate pentru dezvoltarea gândirii critice în învăţare, cum ar fi :
- oferirea de cunoştinţe „gata construite”, pe care elevul doar să le asimileze;
- limitarea libertăţii de gândire „altfel” a copiilor, precum şi a tendinţei de a descoperi alte alternative ;
- descurajarea ideilor, modalităţilor de actiune, proprii copilului;
- rigiditate faţă de răspunsurile personale ale elevilor;
- încurajarea memoriei bune şi a reproducerilor contextuale;
- uniformizarea şi lipsa tratării diferenţiate;
- interes redus de a stimula imaginaţia copiilor pentru a nu crea „dezordine” în clasă;
- accentul pe cantitate şi nu pe calitate în furnizarea şi reproducerea cunoştinţelor din partea copilului.
Aceste practici inhibatoare ţin mai ales de profesor, de concepţia sa asupra actului didactic, de pregătirea psihopedagogică, de personalitatea, comportamentul şi atitudinile sale.
Bibliografie:
• Călin M.,” Educarea creativitatii ”, in Teoria Educatiei, Editura All, Bucuresti, 1996.
• Cerghit, Ioan, „Metoda de învățământ”, E. D. P., București 1997.
• Cristea, Sorin, „Sociologia Educației”, ed. Hardiscom, Pitești, 1998.
• Ionescu M., Demersuri creative in predare si invatare, Presa Universala Clujeana, Cluj, 2000.
• Pintilie, M., „Metode moderne de învãtare-evaluare”, Editura Eurodidact, Cluj Napoca, 2002