Bucuria de a fi părinte și mândria pe care ți-o dă acest statut înseamnă să ai cea mai mare responsabilitate pe care ai avut-o vreodată și pe care o vei avea de acum încolo. Să fii părinte reprezintă, poate, cea mai veche misiune din lume, însă pe cât de veche, pe atât de frumoasă și generatoare de satisfacții. Ea implică și o responsabilitate deosebită, corectitudine, flexibilitate, adaptare, preocupare pentru tine, copil și familie ca întreg.
Deseori auzim expresia „cei șapte ani de acasă ” care se referă firește, la educația primită de copil în familie. Pornind de la această afirmație putem spune că „ Familia este prima școală” a copilului deoarece aici se învață primele noțiuni despre viață, deprinderi igienice și de comportament , statornicia concepției despre demnitate, adevăr, frumos, valori, despre relațiile dintre oameni, instruire în pas cu tehnica modernă. Familia este cea care îl învață pe copil mersul, vorbitul, primele cunoștințe despre lumea înconjurătoare , îî oferă hrană, îmbrăcăminte, îi supraveghează somnul, sănătatea, jocul cu copiii, etc. Fiecare familie oferă tot ce poate în funcție de capacitățile pe care aceasta le are din punct de vedere material, intelectual și atitudine comportamentală în societate. Immanuel Kant spunea că: „Părinții care au primit ei înșiși o educație sunt deja niște modele după care se ghidează copiii în dezvoltarea lor. Dar pentru a-i face pe aceștia buni, este necesar să facem din pedagogie un studiu; astfel nu este nimic de sperat de la dânsa, iar educația este încredințată unor oameni cu pregătire rea…”.
Până nu demult educaţia părinţilor nu a constituit o prioritate în cadrul politicilor educaţionale din România. Ultimii ani au demonstrat că și în țara noastră este nevoie de o educație mai profundă a părinților.A început să se discute din ce în ce mai mult despre faptul că susţinerea iniţierii, formării şi dezvoltării competenţelor parentale devine una dintre misiunile pe care statul trebuie să şi le asume, dacă dorim ca educaţia copilului şi tinerilor să devină o acţiune coerentă, eficientă şi care să ofere şanse egale tuturor.
În România, educaţia parentală a început să se dezvolte la sfârşitul anilor ’90, odată cu desfăşurarea primelor programe de inspiraţie internaţională. Dincolo de desfăşurarea unor programe naţionale de educaţie parentală (Fundaţia Copiii Noştri, Holt România, Step by Step, Salvaţi Copiii), pentru dezvoltarea şi susţinerea acestui domeniu de intervenţie în România, UNICEF, Ministerul Educaţiei, Autoritatea Naţională pentru Protecţia Drepturilor Copilului, Ministerul Sănătăţii şi ONG-urile furnizoare de programe de educaţie parentală au început elaborarea Strategiei Naţionale Integrate pentru Formarea şi Dezvoltarea Competenţelor Parentale (UNICEF, 2009).
Documentul, consideră educaţia permanentă punctul central al strategiei şi vizează îndeosebi perfecţionarea dezvoltării personale, sociale şi profesionale pe durata întregii vieţi a indivizilor, în scopul îmbunătăţirii calităţii vieţii, atât a indivizilor, cât şi a colectivităţii lor. De aceea, credo-ul de la care porneşte este: „Toţi părinţii şi tinerii, ca potenţiali viitori părinţi, trebuie să beneficieze de sprijin pentru o educaţie parentală de calitate, nediscriminatorie, participativă şi internaţionalizată, să dobândească abilităţi parentale şi capacitatea de a comunica eficient” (Strategia Naţională Integrată de Formare şi Dezvoltare a Competenţelor Parentale, pag.3).
Într-o societate care evoluează extrem de repede, care solicită o adaptare foarte rapidă la contexte și situații noi, unii părinții rămân tributari metodelor tradiționale pe care le-au asimilat în perioada copilăriei. Prin urmare, provocarea care ia naștere este cum să creștem copiii de azi pentru a fi adulți adaptați contextului în care trăiesc.
Familia din societatea actuală are din ce în ce mai mult nevoie de un sprijin extern pentru a se adapta cerințelor, în condițiile în care părinții reclamă, fie o incapacitate de gestionare a relațiilor cu proprii copii, fie rămân atașați valorilor care s-au transmis tradițional și pe care le consideră ca fundamentând modele valide de relaționare intrafamilială (Cojocaru, 2008).
Programele de educaţie parentală îşi propun, în general, să dezvolte la părinţi comportamente noi, pozitive, pe de o parte şi să elimine o serie de comportamente care afectează nefavorabil dezvoltarea copilului, pe de altă parte.
În general, „programele de educație parentală nu oferă soluții pentru problemele majorele ale vieții, ci reprezintă un punct de pornire – un loc în care părinții pot să învețe mai mult despre stilul lor de părinți și opțiunile pe care le au pentru îndrumarea copiilor, precum și un loc în care să câștige mai multă încredere în ei înșiși ca oameni și ca părinți” (Cum ne antrenăm parentingul apreciativ: Manualul educatorului parental, 2015).
Misiunea școlii este aceea de a contribui la realizarea idealului educativ impus de cerințele vieții sociale, iar educația părinților este necesară atât pentru educarea copiilor cât și în folosul societății și a generațiilor viitoare. Investiția în educația parentală este, în final, o investiție în viitorul societății
Bibliografie
Cojocaru, D. 2008, Copilăria și construcția parentalității, Iași, Polirom.
HoltIS, UNICEF, 2015, Cum ne antrenăm parentingul apreciativ: Manualul educatorului parental, Iași.
Salvaţi Copiii, 2008, Cu părinţii la şcoală. Ghid pentru părinţi, Preadolescenţa şi adolescenţa.
Salvaţi Copiii, 2008, Cu părinţii la şcoală. Ghid pentru părinţi, Vârsta şcolară.
UNICEF, 2005, Cunoştinţe, atitudini şi practici parentale în România, Bucureşti.
Strategia Naţională Integrată de Formare şi Dezvoltare a Competenţelor Parentale, 2010.