Deşi se bazează pe modul inductiv de transmitere a informaţiei, metodele tradiţionale sunt folosite alături de cele activ-participative în predarea şi învăţarea limbii şi literaturii române. Dintre cele mai utilizate în acest sens, se pot aminti conversaţia, comunicarea, problematizarea, exerciţiul, demonstraţia, descoperirea.
Conversația este o metodă frecvent folosită în studierea limbii române care îi antrenează pe elevi în cercetarea faptelor de limbă şi în descoperirea regulilor gramaticale, cultivându-le gândirea logică, dezvoltându-le posibilităţile de exprimare şi oferindu-le posibilitatea de a folosi dialogul în realizarea unei comunicări. Aceasta apare sub două aspecte: euristică şi catihetică. Cea dintâi este folosită în predarea-învăţarea unor noi cunoştinţe şi în cadrul lecţiilor de formare a unor priceperi şi deprinderi.
Aflat într-un dialog deschis cu profesorul, elevul poate pune întrebări, poate răspunde la întrebări şi îşi poate lămuri eventualele neclarităţi. Conversaţia catehetică se poate folosi cu precădere la începutul orei, la reactualizarea cunoştinţelor, sau în momentul retenţiei cunoştinţelor, elevii aflându-se în situaţia de a reproduce informaţii obţinute anterior.
Eficienţa conversaţiei presupune ca elevii să fie puşi să compare, să analizeze, să observe, să descopere ceea ce este comun şi ceea ce este diferit, să formuleze concluzii, să argumenteze răspunsurile, să le ilustreze prin exemple noi. Ca să se ajungă la rezultatul dorit, întrebările trebuie să fie formulate clar şi precis, să acorde un timp suficient de gândire elevilor, să nu adreseze altă întrebare până nu s-a obţinut un răspuns complet la întrebarea anterioară, să nu răspundă în locul elevilor, să nu formuleze întrebări la care se pot da mai multe răspunsuri sau la care nu se poate răspunde (Parfene: 1999, p. 26). De exemplu, după ce s-au scris două exemple pe tablă (Copilul este frumos. El scrie frumos.), pentru introducerea noţiunii de conversiune sau schimbarea valorii morfologice se pot adresa următoarele întrebări:
– Care sunt cuvintele identice din enunţurile scrise pe tablă?
– Ce valori morfologice au acestea?
– Ce poate să mai fie ca parte de vorbire frumos?
Comunicarea reprezintă o metodă tradiţională care constă în transmiterea de informaţii, iar activitatea elevilor este dirijată pas cu pas de către profesor, costând în sarcini mici pe care elevii trebuie să le rezolve pentru a ajunge la concluziile parţiale sau finale. Dacă elevii nu pot ajunge să formuleze concluziile sugerate de demersul inductiv al profesorului, atunci cadrul didactic va fi cel care va comunica concluziile finale (Parfene: 1999, p. 24). De exemplu, pentru însuşirea noţiunii de omonim, prin comunicare, se porneşte de la următoarele enunţuri (Cei doi copii s-au dus la bunica. şi Vrei copii alb-negru sau color?), pentru a se ajunge în final la comunicarea termenilor de omograf şi omofon, iar mai apoi se comunică noţiunea de cuvânt omonim. Profesorul foloseşte întrebări cum ar fi: Care sunt cuvintele care se aud identic în cele două enunţuri?, Ce sensuri au acele cuvinte?, Care sunt diferenţele dintre acestea?. În final, profesorul este cel care comunică definiţia omofonelor, omografelor şi omonimelor. Astfel, activitatea elevilor depinde de profesor, ei modelându-şi procesele de gândire după raţionamentul profesorului, neparticipând permanent la elaborarea mintală a cunoştinţelor.
Problematizarea este metoda prin care se creează o situaţie-problemă realizată de o întrebare-problemă, al cărei răspuns reprezintă soluţia căutată. Aceasta dinamizează elevii în procesul instructiv-educativ prin crearea unor situaţii-problemă care să le trezească curiozitatea. Importanţa sa constă în faptul că se antrenează gândirea elevilor şi se stimulează spiritul de observaţie al acestora, capacitatea de a formula întrebări, de a elabora ipoteze, de a găsi rezolvări ingenioase pe bază de raţionamente deductive. Profesorul trebuie să prezinte situaţia-problemă, să-i orienteze pe elevi spre identificarea contradicţiilor prin modificări ale datelor, prefigurând calea de descoperire a acestora (Parfene: 1999, pp. 55-56). De exemplu, pentru omiterea folosirii incorecte a unor cuvinte, se dau următoarele propoziţii din D-l Goe … de I.L.Caragiale:
„- Dar noi n-am declaratără? strigă mamiţa.”
„- Cine mă pupă … uite! …. ciucalată!”
Elevii trebuie să evidenţieze dacă în propoziţiile date cuvintele subliniate sunt corecte din punct de vedere al formei, dacă aparţin limbajului popular şi care este forma lor literară. În final, se solicită elevilor să realizeze propoziții cu formele literare ale cuvintelor. Prin conversație, elevii sunt solicitați să motiveze soluțiile la care au ajuns.
Demonstrația, deşi este o metodă tradiţională, este utilizată frecvent şi în practica modernă care constă în utilizarea unor raționamente logice însoţite de anumite mijloace intuitive (scheme sau planşe). Astfel, se pleacă de la acestea şi se construiesc reprezentări, constatări sau interpretări. Aceasta poate fi directă (ilustrarea unor acţiuni concrete pentru a înţelege ce exprimă antonimele, prezentarea unor obiecte pentru a evidenţia ce arată sinonimele), figurativă (folosirea unor reprezentări grafice), cu ajutorul imaginilor audio-vizuale (folosirea unor imagini plastice pentru a evidenţia valorile stilistice ale unor cuvinte date), sau cu ajutorul unor softuri educaţionale (Parfene: 1999, pp. 57-58).
Exerciţiul constă în efectuarea conştientă şi repetată a unei operaţii, cu scopul dobândirii de priceperi sau deprinderi, ajungându-se la un anumit grad de automatizare a diferitelor componente ale activităţii didactice. Această metodă se foloseşte mai ales la lecţiile de fixare şi de recapitulare, deoarece se fixează cunoştinţele, se formează priceperi şi deprinderi de exprimare corectă scrisă şi / sau orală, se recunosc şi se analizează noţiunile gramaticale însuşite anterior.
La limba română, exerciţiile trebuie să fie foarte variate şi să cuprindă diverse tipuri, precum: de recunoaștere, cu caracter creator, ortografice şi de punctuaţie, gramaticale. Exercițiile de recunoaștere constau în identificarea unor noțiuni învățate anterior. Acestea pot fi:
- de recunoaştere simplă (recunoaşterea derivatelor din textul D-l Goe … de I.L.Caragiale);
- de recunoaştere şi caracterizare (identificarea neologismelor din textul Două loturi de I.L.Caragiale şi indicarea provenienţei acestora, consultându-se dicţionarul);
- de recunoaştere şi grupare (gruparea cuvintelor date din textul literar D-l Goe … de I.L.Caragiale: răbdare, încolo, puişor, smucitură, bătrâneşte, urâtul, încruntat, în funcţie de mijlocul de îmbogăţire prin care s-au format);
- de recunoaştere şi motivare (motivarea folosirii diminutivelor din structura ca: „-Să-i dea mama băieţelului zăhărel? … Bubico! Bubi!!”, din Bucico de I.L.Caragiale);
- de recunoaştere şi disociere (prin aceste exerciţii se face deosebirea între sinonime şi antonime, între paronime şi omonime, astfel încât elevii să evite anumite confuzii).
Exercițiile cu caracter creator au rolul de a introduce în vorbirea elevilor cuvinte existente sau nu în fondul pasiv al bagajului lor lingvistic, îmbogăţesc şi nuanţează exprimarea acestora, ajută la dezvoltarea gândirii şi a limbajului. Acestea pot fi:
- de modificare (trecerea dintr-o parte de vorbire în alta pentru a exemplifica schimbarea valorii morfologice sau conversiunea; de exemplu: Bubico a fost aruncat pe geam. Căţelul aruncat pe geam a fost Bubico.);
- de completare (completarea spaţiilor punctate cu diverse cu omonime sau paronime, ca de exemplu: Popescu este un şcolar ………. eminent / iminent);
- de exemplificare (construirea de enunţuri din care să reiasă polisemantismul unui cuvânt dat);
- compunerile creatoare (descrierea un peisaj din natură folosind cuvinte derivate sau cuvinte aparţinând unui anumit câmp lexical).
Exerciţiile ortografice şi de punctuaţie sunt folosite de obicei la consolidarea cunoştinţelor teoretice, fiind folosite mai ales în lecţiile de fixare şi formându-se deprinderi de scriere corectă. Acestea sunt folosite pentru a se evita scrierea greşită a unor neologisme sau cuvinte populare, pentru a se observa opoziţia unor cuvinte omofone, precum: să-i / săi, s-au / sau, s-a / sa, n-ai / nai. Printre astfel de exerciţii pot fi amintite copierea, care la clasele gimnaziale este însoţită de anumite sarcini suplimentare, cum ar fi sublinierea unor cuvinte derivate, a unor regionalisme, şi dictarea cu explicaţii prealabile, care poate fi de control, selectivă, cu comentarii, fulger sau autodictarea.
Exerciţiile gramaticale pot fi considerate a fi nişte jocuri inteligente prin intermediul cărora elevii pun în practică noţiunile asimilate. Aceste tipuri de exerciţii pot fi:
- tradiţionale, ca de pildă: de interpretare (evitarea confuziei dintre omonime şi cuvintele polisemantice), de grupare, de motivare, de diferenţiere, de exemplificare, de recunoaştere;
- structurale care pot fi de substituţie (înlocuirea sinonim, antonim, omonim), de transformare şi de repetiţie (Parfene: 1999, pp. 62-63).
Sub orice formă ar apărea, exerciţiile au rolul de a consolida noţiunile asimilate, ajutându-i pe elevi să evite folosirea greşită a unor paradigme şi stimulându-le creativitatea.
Învăţarea prin descoperire este o metodă euristică, prin care elevul descoperă, prin activitate independentă, adevăruri deja cunoscute. Descoperirea poate fi inductivă (de la realitatea obiectivă se ajunge la reguli, categorii), deductivă (de la reguli se ajunge la realitatea concretă: Toate sinonimele au sens asemănător. Sinonimul este opusul antonimului. Antonimele sunt cuvintele cu sens opus.) şi prin analogie. Această metodă se combină de obicei cu alte metode precum conversaţia sau demonstraţia. Învăţarea prin descoperire prezintă avantajul că tot ceea ce se descoperă reprezintă achiziţii durabile, trainice, contribuind la asigurarea motivaţiei (Parfene: 1999, p. 54).
Aceste metodele tradiţionale, indispensabile pentru activitatea didactică, au totuşi şi puncte slabe care rezultă din faptul că accentul este pus în special pe conţinutul învăţării şi nu pe elev, fiind importantă mai ales transmiterea unor cunoştinţe considerate a fi valoroase şi mai puţin modul în care acestea îl ajută pe elev în dezvoltarea intelectuală proprie. Astfel, elevul devine un consumator pasiv al informaţiilor gata prelucrate, oferite de către profesor, ajungând de cele mai multe ori să memoreze şi să reproducă mecanic ceea ce i se transmite.
Bineînţeles că acestor metode li se atribui şi puncte tari, printre care amintim timpul scurt de pregătire, consistenţa bagajului informaţional, posibilitatea ca şi elevii slabi să beneficieze de informaţii bine structurate, expunerea fiind, în realitate, modul cel mai eficient de predare care conduce la cunoştinţe cât mai sănătoase şi eficiente, decât atunci când elevii devin proprii lor profesori.
Aşadar, profesorul trebuie să fie în măsură să aleagă, să combine şi să dozeze metodele, astfel încât la finalul lecţiei să-şi atingă obiectivele propuse. Aceste metode pot deveni şi ele atractive dacă sunt combinate corect cu cele moderne, astfel încât ora de predare-învăţare să devină interactivă şi eficientă.
Bibliografie
• Irimia, Dumitru, Gramatica limbii române, Editura POLIROM, Iaşi, 1997
• Pamfil, Alina, Limba şi literatura română în gimnaziu. Structuri didactice deschise, Piteşti, Editura „Paralela 45“, 2003
• Parfene, Constantin, Metodica studierii limbii şi literaturii române în şcoală. Ghid teoretico-aplicativ, Editura Polirom, Iasi, 1999