Cadrele didactice din instituțiile preșcolare, de comun acord cu părinții și membrii comunității, pot aduce o contribuție esențială la îmbunătățirea procesului de educație a preșcolarilor în așa mod, ca ea să capete caracter acțional, mai aproape de interesele și posibilitățile copilului de vârstă timpurie.
Problematica socializării copiilor a fost studiată profund în psihologie și pedagogie pe parcusul ultimelor decenii. Cercetătorii au dovedit că această problemă necesită crearea unui context social necesar copilului, deoarece socializarea este un proces bilateral, pe de o parte de către adult, care-i atribuie copilului experiența socială umană, iar pe de altă parte, de către copil, care însusește în mod independent un sistem de roluri sociale. Socializarea umană are două etape importante:
- socializarea inițială, primară, care începe în familie, în copilărie;
- socializarea continuă, care se efectuează pe parcursul vieții.
Obiectivele principale ale socializării copiilor prevăd:
- priceperi de a stabili diverse contacte sociale;
- capacități de a acționa împreună cu semenii.
În procesul socializării, odată cu dezvoltarea socială a copilului, cu familiarizarea lui cu valorile sociale este necesar ca pedagogii să ia în consideraţie şi să păstreze trăsăturile caracteristice ale fiecărei individualități (ale fiecărui copil).
În psihopedagogie este dovedit, de asemenea, că procesul de socializare a copilului preşcolar se realizează prin intermediul activităţilor de bază a copilăriei timpurii: de joc, practice cu obiecte şi de învăţare elementară. Prin intermediul acestor activităţi (şi în fond al celei de joc) copiii:
– se familiarizează cu lumea adulților;
– se cunosc cu valorile generale umane, cele naţionale (la nivel elementar), cultura;
– învaţă roluri sociale şi comportamentale;
– explorează şi însuşesc realitatea;
– însuşesc cele mai importante fapte şi evenimente semnificative;
– încep să obţină experienţa de interacţiune cu societatea.
Educaţia preşcolară ar trebui să acorde o atenţie mai mare procesului de socializare şi formării comportamentelor de bază ale personalității copilului: social, afectiv, cognitiv, verbal, motor, motivaţional, volitiv.
Socializarea reprezintă procesul de devenire a unei individualităţi umane ca fiinţă socială, de integrare a copilului în societate. Necesitatea transmiterii mijloacelor de comunicare ale limbajului şi a cunoştinţelor decurge din faptul că un copil este o fiinţă potenţial socială, care intră în viaţă fără nici o zestre culturala: nu posedă limbaj, nu are control asupra impulsurilor, nu are formate deprinderi şi atitudini. De aceea, tot ce se transmite în procesul de socializare: valori sociale, obiceiuri, tradiţii progresiste, idealuri, atitudini, sentimente, comportamentele existente într-o comunitate umană este interiorizat de către copil, permiţându-se astfel internalizarea unui model cultural ce se va răsfrânge în comportamente deschise, vizibile (ţinută, limbaj, conduită morală) dar şi în conduite mai puţin vizibile (atitudini, stări emoționale, opinii).
Copilul va dobândi reguli de viaţă, obişnuinţe, moduri de gândire, cadre spaţio temporale, idealuri conforme cu mediul social în care este crescut, capacitatea de comunicare şi interacţiune, competenţa de exercitare a rolurilor cerute de societate (de copil, de prieten, de şcolar) dar şi dobândirea conştiinţei datoriilor şi responsabilităţii.
Este foarte adevărat că familia, cu atmosfera ei caldă, plină de afecţiune contribuie prima şi decisiv la dezvoltarea fizică şi psihică a copilului, dar personalitatea umana se conturează cald şi uman, ştiinţific şi metodic, în cadrul grădiniţei. Pregătirea pentru intrarea în viaţa adultă, anterior realizată de familie, va fi continuată, în perioada preşcolarităţii, de către aceasta instituţie. Acesta este acum, contextul în care copilul va trebui să facă prima încercare de a iubi pe altcineva în afara de sine. Influenţa acestui agent de socializare este deosebit de importantă pentru că în preşcolaritate se manifestă o creştere surprinzătoare a capacităţilor fizice şi psihice a copilului, se realizează echilibrul cu ambianţa în vederea unei adaptări corespunzătoare.
Astfel, pe bună dreptate, acest stadiu este denumit „vârsta de aur a copilăriei” în care „o personalitate umană se conturează şi reuşeşte să se exprime, un suflet se deschide spre lume”. Mediul social acţionează asupra individului în sensul modelării personalităţii sale prin componentele educaţionale: iniţial familia apoi grădiniţa, care continuă şi îmbogăţeşte conţinutul educativ. Avându-se în vedere faptul ca preşcolaritatea cuprinde cea mai importantă experienţă socio-educaţională din viaţa unei persoane, aşa cum se afirma tot mai des în studiile de specialitate, potenţialul formativ al acestei vârste poate fi valorificat cu succes în procesul educativ desfăşurat în cadrul grădiniţei.
Socializarea din grădiniţă este diferită în conţinut şi ca modalitate de cea din familie (deşi grădiniţa nu diminuează importanţa educaţiei oferite până acum): se trece de la interacţiunea directă copil-părinți la integrarea copilului în raporturi umane şi sociale. Socializarea realizată în grădiniță include atât organizarea motrică cât şi îmbogăţirea conţinuturilor cognitive, modelarea afectivă şi însuşirea largă a experienţei umane: limbajul, cunoștințele şi modalităţile practice de acţionare, normele de comportament sunt toate cuprinse în sfera socializării.
Învăţarea socială reprezintă mecanismul principal care este responsabil, în preşcolaritate, de maturizarea şi dezvoltarea psihosocială, reprezentată de modalităţi optime de relaţionare interpersonală a copilului, de capacitatea de integrare în activităţi de grup, de strategiile de raportare la normele şi valorile acceptate de grup, de motivaţia pentru activităţile desfăşurate în comun şi de dorinţa de a coopera cu ceilalţi.
Bibliografie
1. Tucicov-Bogdan A. Psihologie generală și socială, vol. II. Editura didactică și pedagogică, București, 1973.
2. Coașan A., Vasilescu A., Adaptarea Școlară. București: Editura Științifică și Enciclopedică, 1998.
3. Kulcsar T., Factorii psihologici ai reușitei școlare, București: Editura Didactică și Pedagogică, 1978.
4. Zlate M., Psihologia socială a grupurilor școlare, Editura EP, 1972, 300p.
5. Mîslițchi V. Adaptarea școlară, Ghid practic.
6. Stela Cemortan, Dimensiuni psihopedagogice ale socializării copiilor de vârstă timpurie, Chișinău 2015.