Cu toate că trăim într-o vreme a supremației imaginii, cuvântul nu s-a perimat. Comunicarea interumană se întemeiază, în primul rând, pe resursele limbii. În domeniul vocabularului, dată fiind bogăția sa, mobilitatea sa, dinamica sensurilor, permanenta suprapunere între valorile proprii şi cele figurate, continua pătrundere a elementelor neologice, ca urmare a vitezei cu care se produc schimbările în ştiinţă şi tehnologie, achiziţionarea de noi cuvinte şi folosirea lor corectă rămân un deziderat permanent de-a lungul întregii vieţi.
Un om foarte instruit nu ajunge să-şi însuşească nici măcar a zecea parte din totalul cuvintelor dintr-o limbă, iar pentru cele câteva mii de cuvinte pe care le-a achiziţionat nu poate stăpâni nici pe departe toate sensurile create în procesul viu al vorbirii. (Theodor Hristea, Sinteze de limba română, Ed. Didactică şi Pedagogică. Bucureşti. 1981 p. 5.) De aceea, greşelile de vocabular sunt mult mai frecvente decât cele gramaticale. Acestea provoacă grave perturbări în receptarea şi transmiterea ideilor, sentimentelor, atitudinilor, comunicarea fiind o trăsătură fundamentală pentru om, definit ca fiinţă socială.
Actuala centrare a învățământului pe formarea de competențe a condus la o reconfigurare a demersului didactic și astfel obiectivul major al studierii limbii și literaturii române în clasele primare devine acela de a forma competența de comunicare, iar parte a dimensiunii lingvistice a comunicării este întreaga problematică a vocabularului.
Aceste constatări m-au motivat în încercarea de a găsi acele „instrumente” cu potențial de dezvoltare a vocabularului elevilor, lucrarea de față fiind o provocare pentru mine. Jocul didactic răspunde cerinței programei școlare pentru limba și literatura română de a accentua elementele de interacțiune în grup, de cooperare. Acesta creează situații de învățare de tip productiv și contexte care au sens pentru elev, oferind astfel o motivație intrinsecă pentru învățare. Posibilitatea de a plasa informația lingvistică în contexte variate, cu ajutorul jocului, a fost unul din principale motive pentru care în cercetarea derulată am ales acest instrument de dezvoltare a vocabularului.
În exprimarea gândirii noastre, facem apel la materialul lexical al limbii. Conținutul material și ideal într-o limbă este alcătuit din cuvintele și îmbinările frazeologice împreună cu varietatea lor de sensuri și nuanțe, precum și cu regulile gramaticale. Gândirea noastră are deci un caracter verbal, adică procesul cunoașterii se efectuează prin intermediul noțiunilor reprezentate prin cuvinte. În general, când se vorbește despre bogăția limbii, se are în vedere bogăția posibilităților lexicale și, implicit, valorile semantice ale cuvântului.
Cunoașterea și folosirea corectă a limbii române de către elevi este un proces de durată, care se realizează pe diferite căi, dar, în primul rând și în mod organizat, la lecțiile de limba română.
Finalitatea majoră a studierii limbii și literaturii române este, la ora actuală, formarea competenței de comunicare.
Focalizarea studiului limbii materne asupra competenței de comunicare are rațiuni educative specifice. Modelul curricular în vigoare – modelul comunicativ – a fost generat de intenția de redimensionare a învățământului tradițional. Acuzat de rigiditate și neaderență la realitatea extrașcolară, procesul de formare a fost remodelat la următoarele niveluri:
1. În plan pedagogic, prin constituirea unui cadru de învățare menit să acorde un spațiu larg inițiativei elevului;
2. În plan psihologic, prin crearea unei practici motivate și funcționale a limbii;
3. În plan lingvistic, prin abordarea limbajului și/sau, mai ales, din perspectiva aspectelor interactive și sociale.
Instruirea, ca scop în sine, doar din dorința de a fi „un om cult, fără perspectiva folosirii cunoștințelor în practica vieții, este, în vremea noastră, cu totul, desuetă” (Ion T. Radu, Evaluarea în procesul didactic, Ed. Didactică şi Pedagogică, 2007, p.35). Însuși actul evaluării trebuie să vizeze nu doar măsurarea și aprecierea informațiilor acumulate, și nici doar capacitatea de a învăța, ci aptitudinea de a aplica, de a folosi cele învățate. Altfel spus, a cultiva spiritul creator prin studiul elementelor de construcție a comunicării înseamnă a asigura aplicarea în practică a noțiunilor și categoriilor gramaticale, domeniul aplicării acestora în practică fiind comunicarea.
O scurtă privire asupra didacticilor de specialitate arată că studierii vocabularului în școala primară i se acordă un spațiu relativ restrâns. Raportul dintre vocabular și gramatică ar trebui reanalizat, ținând seama de însemnătatea pe care o are lexicul în vorbire. Conform autorilor volumului Vocabularul limbii române în școală (Gherghina D, Vocabularul limbii române în școală: sinteză teoretică, îndrumător metodic, culegere de exerciții lexicale, teste și grile, Editura Didactică Nova, Craiova, 1996), la examenele naționale, examinatorii înregistrează multe lacune în privința lexicului nu îndeajuns de cultivat și nuanțat. Nu de puține ori, în comentariile, analizele literare sau în alte tipuri de compuneri bazate pe texte literare, elevii folosesc un material lexical ce duce la banalizarea ideilor, la vulgarizarea și deformarea conținutului operei.
Însușirea temeinică a unei limbi presupune atât asimilarea structurii ei gramaticale, cât și cunoașterea și folosirea activă a posibilităților ei lexicale.
Gândirea – proces de reflectare a lumii în creierul uman, reflectare generalizată, nemijlocită, orientată spre un scop – se realizează cu ajutorul limbajului. Gândirea şi limbajul au apărut simultan, odată cu omul.
Actul vorbirii este un act de gândire, formulare şi înțelegere, relație care a fost intuită încă din Antichitate. Astfel cuvântul grecesc logos înseamnă, în același timp, idee și cuvânt, conținut semantic ce ne dezvăluie o legătură profundă între cele două procese psihice, de care anticii au fost perfect conștienți.
Limbajul oferă posibilitatea trăirilor să se transforme în gânduri. El este deci nu numai un instrument de exprimare a unor gânduri gata formate, ci este şi un instrument de formare a lor. Ideea apare numai printr-o cristalizare într-o anumită formă verbală, căci, fără această exprimare, avem de-a face doar cu un sentiment de nelinişte intelectuală, nu cu o idee.
„Gândirea nu este niciodată pură”, afirmă H. Delacroix (Păunescu C, Muşu I, Terapia educațională integrată, Ed. Pro Humanitate, București,1997, p.52). În orice împrejurare, gândirea operează cu un dat, cu un oarecare obiect, cu un semn. Datele obţinute pe cale perceptivă se prelucrează cu ajutorul gândirii şi se generalizează în noţiuni. Gândurile şi cunoştinţele se exteriorizează şi se păstrează prin şi în limbă. Formularea lor verbală este precedată, în timp, de formularea simbolică a gândirii. Această formulare nu este altceva decât vorbirea interioară, pe când formularea verbală este legată de vorbirea exterioară.
Cunoaşterea limbii române este o condiţie indispensabilă pentru instruire şi educare, pentru modelarea personalităţii şi pentru asigurarea participării la viaţa socială, lucru care se realizează în instituţiile de învăţământ şi în afara acestora, prin intermediul limbajului.
Cultivarea limbajului reprezintă unul dintre aspectele principale, în procesul de echilibrare a individului şi a colectivului, iar eşecurile în integrare se datorează, în mare masură, capacităţilor reduse de întelegere şi de exteriorizare prin limbaj.
Studiul limbii române la clasele mici „asigură învăţarea unor instrumente de bază ale activităţii intelectuale: cititul, scrisul, exprimarea corectă, care au implicaţii în întreaga evoluţie viitoare a şcolarilor”.
Sarcina principală a obiectului limba română în ciclul primar este însuşirea limbii române standard. La aceasta se adaugă şi un minimum de diferenţiere funcţional – stilistică, întrucât copiii studiază şi alte obiecte care au o terminologie specifică.
Îmbogăţirea vocabularului, precizarea şi nuanţarea lui sunt favorizate de faptul că elevii ştiu să citească şi se pot informa singuri şi pot descoperi cuvinte cu sensuri noi. Între unităţile lexicale se stabilesc diferite tipuri de legături–tematice, sinonimice, antonimice, omonimice, se produc diferenţieri în utilizarea cuvintelor, în funcţie de sfera utilizării lor.
Zestrea lexicală a elevului intrat în clasa I (aproximativ 2000 cuvinte) este suficientă pentru a realiza înțelegerea cu adulții asupra câtorva aspecte esențiale ale realității: viața copiilor, familia, omul, activități ale omului, mijloace de locomoție, localitate, natură. La sfârșitul clasei a IV-a, ajunge la 4000-4500 de cuvinte, din care mai puțin de 50% îl constituie vocabularul activ. Structura vocabularului se complică nu numai prin faptul că acoperă noi aspecte ale realității, prin lărgirea și adâncirea domeniilor cunoașterii, cuvintele regrupându-se în câmpuri lexical-semantice, ci și prin faptul că se dezvoltă un sistem complex de relații între cuvinte, se produce o stratificare a acestora, în funcție de frecvența și importanța lor în comunicarea cunoștințelor.
Toate obiectele de studiu contribuie la îmbogățirea vocabularului, dar Limba română are ponderea maximă, întrucât la celelalte discipline se urmărește formarea unei terminologii specifice, pe când la obiectul limba română, se urmărește însușirea vocabularului limbii standard. Prin limba română standard înțelegem „varianta limbii române nemarcate de trăsături dialectale, în care faptele de limbă sunt utilizate cu sens denotativ; ea servește drept model neutru cu care sunt comparate eșantioanele lingvistice cu trăsături locale, afective, expresive.”