Literatura română sub comunism a cunoscut numeroase interdicții și piedici menite a le face scriitorilor greoaie activitatea scriitoricească și publicarea cărților. Se urmărea: „exterminarea elitei, îndoctrinarea populației, impunerea unui model de gândire și a unui comportament străine tradiției, rusificarea și sovietizarea vieții, ștergerea semnelor și a argumentelor prezenței noastre în lume, epurarea, lichidarea ori numai marginalizarea unui număr copleșitor de scriitori, pogromul cărții românești, ideologizarea culturii, a literaturii și a artei, izolarea cvasi-totală de lumea occidentală și de fenomenul cultural european, demonizat și înlocuit cu cel sovietic”.
În Sistemul comunist „cenzura a funcționat ca un control”, a început cu „necesitatea partidului ca noul Sistem să fie acceptat pe scară națională și pe termen nelimitat ”, intruziunea se desfășura prin convingerea populației, la nivel mental. Unul dintre mijloacele de informare ce a ajutat la săvârșirea manipulării în masă a cetățenilor „era presa, operând în special decuparea realității, și asta printr-un număr limitat de instituții de această natură, pentru a se evita riscul scăpării de materiale necenzurate”. Cenzurarea presei echivala cu „prezentarea a cât mai puține informații de interes public și cu folosirea unor formulărilor laconice, fără menționarea de date precise”.
Din cauza presiunii pe care o exercita cenzura pe textul literar, nelăsând nici o posibilitate scriitorilor în exprimarea crezurilor artistice, cei mai mulți oameni de cultură au ales exilul, „o fugă, o opțiune și un refuz”. Perioada 1948-1964 a fost cea mai dură din timpul regimului comunist, atunci au avut loc „represiuni, arestări, domiciliu forțat, cenzură, interdicția de circulație a persoanelor în afara granițelor, lipsa de comunicare și de informație, sovietizarea”. Ion Simuț a realizat o periodizare a exilului în trei trepte: „exilul din 1941 până la sfârșitul anului 1947, când granițele se închid sever și ermetic; blocajul aproape total al exilului în perioada 1948-1964, cu singurul eveniment notabil al fugii lui Petru Dumitriu; exilul progresiv crescut în perioada Ceaușescu, declanșat semnificativ după 1971 și intensificat în anii ᾿80”.
Herta Müller este cea mai cunoscută scriitoare de origine germană, născută în România, într-un sat bănățean în timpul obsedantului deceniu și emigrată în Germania, în 1987. S-a făcut remarcată din România ca „o scriitoare nonconformistă, protestatară, foarte incomodă pentru autorități, aflată mereu în vizorul Securității”. Regele se-nclină și ucide este o culegere de eseuri autobiografice, în care Herta Müller evocă întâmplări petrecute în timpul regimului comunist, vorbește despre limba maternă și limba română, despre descoperirea lumii la oraș pe când începuse a merge la clasele gimnaziale și traiul în altă țară, Germania, comparativ cu exigențele regimului totalitar ce se impunea în România. Cartea reprezintă o autoreflecție asupra atrocităților provocate de regimul aflat sub conducerea lui Nicolae Ceaușescu, răul instigat de autorități asupra unor oameni, cărora le era interzis dreptul la replică.
Regele din cartea autoarei e un „animal al inimii”, reprezintă „elementul surpriză” care se află în orice om, doar că acest rege reacționează instinctiv, în funcție de starea în care se afla. Autoarea dezvăluie în cartea sa însemnătatea cuvântului „rege” și felul în care acesta exercită o presiune asupra destinelor omenești: „Încă de când eram copil, regele îmi umbla prin cap. Se afla în cuvinte. (…) Dintotdeauna regele a fost un cuvânt trăit, nu-l puteai dovedi cu vorba. Am petrecut mult timp cu regele, iar acest timp, pe lângă altele ori mai înainte de toate, înmagazinase spaimă”. Acest rege care trăiește și se impune în fiecare din noi este „un cuvânt trăit”, în comparație cu „animalul inimii” care este „un cuvânt scris”. Acest cuvânt are o însemnătate aparte pentru scriitoare, reprezintă cuvântul găsit de ea pentru a însuma „spaima de moarte”. „Căutam un cuvânt cu două tăișuri, așa cum regele era unul cu două tăișuri. Trebuiau să existe în el și teamă, și samavolnicie. Și mai trebuia să fie integrat în corp – ca niște viscere de o natură aparte, ca un organ intern pe care să-l încarci cu toate cele din jurul tău. Căutam să mă adresez neprevăzutului ce se găsește în fiecare deopotrivă – în mine ca și în atotputernici”.
Scriitoarea recurge la evocarea anilor copilăriei din perspectiva copilului de atunci. Copilăria ocupă un loc fundamental în amintirile autoarei, un spațiu de refulare. Momentele din copilărie au rolul de a investiga cauzele ce au dus la acțiunile petrecute în prezent. Și în trecut domină frica, „este o teamă perpetuă, iar refugiul în copilărie nu mai reprezintă căutarea unei căi de salvare în fața unui prezent neconvenabil, ci doar reiterarea la nesfârșit a sentimentului terorii”.
Comunitatea din care făcea parte scriitoarea, șvabi bănățeni, era supusă la discriminări pe criterii etnice, viața acestora în perioada postbelică nefiind una foarte liniștită: „Străini în România, acești oameni au trăit drama de a fi tratați ca străini și în Germania. În aceste condiții, visul occidentalilor de a-și petrece concediul pe o insulă, departe de sunetul celularului și de forfota metropolei dobândește, pentru emigrantul de origine germană venit din Estul Europei conotații cinice ”.
Copilăria reprezintă pentru naratoare o „insulă” în care persistă acțiunile de presiune asupra poporului. „Eul naratorial evoluează între două lumi totalitare: între aceea îngustă a satului șvăbesc, opresivă și limitată și aceea a statului totalitar, reprimat până la suprimare fizică. Satul este o reprezentare in nuce a societății dictatoriale. Creșterea copilului se face sub imperiul terorii: nu este o educație, ci un dresaj, la fel ca în cazul lagărului socialist”.
Mediul familial este structurat ierarhic, în care tatăl ocupă funcția de „dictator al casei”, „care îi controlează pe ceilalți și căruia toți i se supun fără obiecții. Urmează, în ordine, ceilalți adulți; copilul ocupând ultimul nivel”. Copilul se simte eliminat din cercul familial, fiind părtaș de cele mai multe ori la bețiile tatălui și reprizele de plâns ale mamei: „Mama plângea fiindcă avea de bărbat un bețivan care o amenința cu cuțitul când îl lua la rost. În vreme ce eu plângeam fiindcă aș fi vrut să am o mamă care să mai plângă uneori și pentru mine – pentru un copil care nu știe de ce este al acestor părinți, câtă vreme tatăl e prea beat pentru a-i fi tată, iar mama suferă atât de tare din cauza acestei beții încât pentru ea copilul devine o chestiune secundară”.
În tot acest peisaj al fricii, al supunerii față de modelele parentale, copilul alege tăcerea ca ieșire din acel amalgam de scene incluzând bătaia sau beția: „Nu trebuie să vorbești pentru a fi prezent… Obișnuit cu această atitudine nu mai observi că vorbești deloc. Nici nu te gândești să vorbești, te-ai zăvorât în tăcerea în care ești singur cu tine însuți și-i supraveghezi pe ceilalți din colțul ochiului”.
Copilăria este dominată de lipsa oricărei comunicări: „copilul nu era înțeles de nimeni, mediul său este restrictiv, opresiv, anihilează din start orice tentativă de dezvoltare ”.
Familia, în viziunea Hertei Müller întruchipează lipsa de comunicare, de sentimente, un mediu în care ierarhiile sunt de neclintit. Copilul se simte izolat în acest mediu familial auster, nu i se oferă posibilitatea de a participa la viața de familie, își impune o realitate proprie, o lume interioară a sa, ferită de toată tevatura exterioară lui.
Copilul era părtaș la toate amintirile neplăcute ale familiei, ținute secrete în conștiința fiecăruia și, păstrând o umbră de regret a traiului „din vremurile bune”: „Tatăl meu își îneca în beție amintirea perioadei cât fusese soldat în SS. Mama se lupta cu fata hămesită și rasă în cap ce fusese ea însăși în timpul deportării, bunica venera geamantanul acordeonului, bunicul nu renunța în ruptul capului la chitanțierele lui”. Figura tatălui la Herta Müller are conotații exclusiv negative, „figura opresivă a Tatălui devine locul de acumulare sinergică a tuturor privațiunilor și opresiunilor. Tot o derivație de la această figură este și Regele”. Tatăl este legat de ideea morții: „Tatăl nu are atributele creării vieții, ci suprimării ei. Imaginea Tatălui este triadică: părintele natural –Dumnezeu – dictatorul. Este vorba despre o treime negativă, o treime a morții, a fricii, o treime sumbră”.
După opinia lui Cosmin Dragoste, satul reprezintă „o structură socială arhaică ce nu îngăduie libertate de mișcare, care exclude inovația și ce presupune o mișcare circulară de erodare continuă. Relația comunității rurale cu istoria este una de refuz a acesteia din urmă. Satul are un caracter blocant, închide cu obstinație orice direcție spre viitor, preferând o închistare periculoasă în forme primate de atitudine și comportament”. Herta Müller prezintă viața șvabilor din Banat din perspectiva „satului-închisoare”, exprimând ideea de „corsetare, de strângere, de lipsă de perspective, de predominare a morții. Atât la oameni, cât și la faună și floră se remarcă o proliferare a thanaticului”. Tot ceea ce este viu poartă în sine moartea, care este percepută și de copil.
Scriitoarea nu tăinuie întâmplările prin care a trecut, ea sancționează „tiparele autarhice și anacronice de comportament ”: autoarea prezintă imaginea nefastă a comunității, precum „mentalitatea nazistă, patriarhalitatea excesivă a taților/ soților, alcoolismul acestora, infidelitatea conjugală, zgârcenia, modelele de interacțiune socială învechite, curiozitatea bolnavă, imposibilitatea păstrării unei sfere private ”.
Orașul devine la Herta Müller o altfel de închisoare, asemeni satului, cu reguli bine puse la punct. Cosmin Dragoste consideră că orașul este o „combinație între două medii diferite: rural-urban. (…) Orașul, la Herta Müller, are aspectul monstruos al unei struțo-cămile. Contururile sunt șterse, glisările spre o formă socială sau alta se pot face oricând. Mediul urban este un Ianus bifrons, lucru trădat și de așezarea sa geografică ”. Deși traiul la viața citadină ar trebui să-și găsească un orizont mai deschis către plecările în afară, aflăm cu stupoare că nu se poate călători nici măcar în țară.
Deformarea oamenilor are loc încă de la grădiniță, ei sunt „racolați în sistemul comunist, împiedicați să raționeze pe cont propriu, luându-li-se orice spirit de inițiativă și fiind programați să utilizeze scheme de gândire străine lor. Sunt transformați în roboți, gata să servească trup și suflet regimul comunist dictatorial”. La grădiniță, copiii sunt învățați că tovarășul Ceaușescu este tatăl tuturor copiilor din România, iar Elena Ceaușescu este mama tuturor copiilor români, că ei au grijă să nu le lipsească nimic. „Cuplul dictatorial înlocuiește, în acest mod, trinitatea divină, preluându-i atribuțiile”.
Experiența autoarei care a fost nevoită să suplinească postul unei educatoare nu a rezistat decât două săptămâni, aceasta conștientizează până unde pot ajunge mârșăviile regimului comunist, doreau să se impună în rândul oamenilor de la fragedă pruncie. Copiii reprezentau pentru acel dictator oportunist niște „mijloace ieftine pentru atingerea unor scopuri, copiii trebuie să-și servească părinții în mod necondiționat, sunt sclavi sexuali sau ideologici, în acest ultim caz servind cauza părinților Ceaușescu”.
Sentimentele de frică și teroare sunt omniprezente și fac parte din trăirile interioare ale autoarei cele mai caracteristice: „Abia regele de la oraș completa propoziția: Regele se-nclină și ucide. Unealta regelui de la oraș e frica”.
Legată de teamă este și frica de moarte care este prezentată, sublimând stările de neliniște din ființa victimelor. În țara aflată sub dominația regimului totalitar, moartea devine o existență cotidiană. „Acea încremenire cu degetele chircite, cu unghiile înfipte dureros în podul palmei, strângerea din buze cu care priveai cum cineva pe care nu-l cunoști e arestat, bătut, zdrobit în picioare sub ochii tuturor”.
Sistemul a adus populația în pragul catastrofei, frica care a împlântat-o în sânul populației evocă o stare predominantă de groază, așa cum aflăm din fragmentul: „în afară de respirat, totul era interzis – oriunde priveai în jur, s-ar fi găsit pentru fiecare nenumărate motive”. Ni se relevă faptul că „morții i se dedică spații generoase: ea este urmărită atât la nivel social, cât și acele al grupului de prieteni ”. Prietenul care a ținut legătura cu Herta Müller după fuga acesteia din România a fost pedepsit de autorități, fiind urmărit, hărțiuit și mai apoi, ucis, punându-i-se în același timp stigmatul de „sinucis”. Autoritățile aveau această preocupare, de a mușamaliza acțiunile sale vindicative prin sugerarea unor accidente sau sinucideri.
Sursa deceselor vine de undeva de sus, de la centru. Securitatea încearcă să provoace moartea, intervenind decisiv asupra persoanei instigate. Dincolo de moartea fizică există mai întâi experimentarea sa la nivel mental, gândul sinuciderii o pândește de mai multe ori pe protagonistă. La un moment dat își dorește să înnebunească, să nu mai știe de ea, sperând astfel să scape de presiunile regimului exercitate asupra sa: „mi-am dorit adeseori să înnebunesc ca să scap de mine însămi fără să-mi iau viața. Nebunia, așa speram, ar fi putut conferi lucrurilor un alt soi de firesc, unul care nu mai are ce face cu mine de vreme ce eu însămi nu mă mai cunosc ”.
Urmărirea are un efect devastator asupra persoanelor în cauză, care trec printr-un proces de răzvrătire și frământare continuă și care trăiesc cu impresia că urmăritorul se află peste tot, pândindu-le orice mișcare și împiedicându-le dreptul la o viață liberă: „Nu-i nevoie ca urmăritorul să existe tot timpul în carne și oase pentru a te amenința. El e oricum pretutindeni în lucruri, ca umbră a lor; a infiltrat în ele frica: în bicicletă, în coafat, în parfum, în frigider; a transformat cele mai banale obiecte neînsuflețite în niște amenințări. Obiectele, aparținând celui urmărit au ajuns să-l personifice pe urmăritor ”. Urmăritului i s-a imprimat în memorie o stare generală de teamă, de spaimă, se crede hărțuit tot timpul, nu mai are încredere în nimeni, bănuială hărțuielii se răsfrânge asupra tuturor.
Securitatea acționează în mod concentric, vizează persoanele din jurul suspecților: familie, rude, prieteni, colegi. După ce și-au făcut o schemă ce constă în alcătuirea suspecților, urmează interogatoriul, ce presupune numeroase amenințări verbale. Următoarea etapă de instigare asupra suspectului este recurgerea la violență fizică, exercitată de angajații însărcinați cu această „datorie”. Scriitoarea reușește să scape după aceste agresiuni verbale și fizice îndreptate asupra sa, fără a i se aplica și pedeapsa supremă: moartea.
Regăsim la Herta Müller călătoria cu trenul sau metroul, descriind de regulă evenimente nefericite în familie: decese, concedieri. Trenul face legătura între mediul rural și urban, are „rol de mediere, de statuare a unui contact chiar și redus din punct de vedere temporal. Trenul unifică două medii, două polarități, face legătura cu trecutul personajelor ”.
Ceea ce descrie Herta Müller cu privire la statul român este o țară aflată sub teroare, în care domină teama. Scriitoarea prezintă cotidianul oamenilor nevoiți să suporte rigorile regimului. Atmosfera este „sumbră, poziția favorită a oamenilor este capul plecat și mersul grăbit (cauzată de teamă și neîncredere în cei din jur). Oamenii par robotizați, nu mai percep aproape nimic din ceea ce este în jurul lor”. Regimul dictatorial este nemilos cu cei care comit abateri. Statul pare a fi un monstru, imposibil de înfrânt, infailibil în demersurile sale de intimidare și anihilare.
Prin faptul că nu trece nimic sub tăcere Herta Müller câștigă foarte mult în obiectivitate și credibilitate. Ea este un „reporter rece” care relatează impresia de cruzime. „Statul-vampir, care suge sângele poporului este lăsat să se producă singur pe scenă, scriitoarea manevrând abil planurile, redând, pe rând, efectele la nivel exterior, cât și interior, pe care le produc acțiunile sale în rândul oamenilor. De multe ori, autoarea se retrage într-o poziție discretă, rezumându-se doar să tragă decis cortina și să lase actorii să-și facă datoria ”.
Dictatura deformează conștiințe, produce mutații, mutilează. „Acesta este prețul plătit în cazul celor care aleg să reziste și care au puterea să supraviețuiască. După eliminarea anomaliei nimic nu mai poate fi ca înainte”. Efectul scontat de dictatură este ireversibil, iar viața celor ce au trecut prin mâna autorităților este supusă unor traume bine instalate de regimul ceaușist.