Stilul de învăţare reprezintă tendinţa naturală a unui elev de a se angaja într-o manieră particulară în procesul de învăţare, în funcţie de preferinţa sa pentru o modalitate senzorială, de relaţiile sociale create în clasă, de caracteristicile mediului. Cunoaşterea stilului de învăţare este benefică atât pentru elevi, cât şi pentru profesori. Elevul va conştientiza calităţile, lacunele, nevoile de învăţare şi va alege mediul de studiu care îl avantajează cel mai mult.
Profesorul trebuie să iniţieze exerciţii în cadrul cărora elevii să-şi identifice stilul dominant de învăţare. De asemenea, se dezvoltă relaţia interpersonală profesor-elevi-parinţi, se stabilesc strategii de optimizare a învăţării şi se ţine seama de punctele tari, se formează o imagine precisă (chiar dacă empirică) asupra diversităţii clasei.
Ca educatori, este important să prezentăm informaţiile folosind toate modalităţile senzoriale. Aceasta creează pentru toţi elevii, indiferent de stilul lor preferat, oportunitatea de a se implica. Recunoaşterea şi înţelegerea diferenţelor dintre stilurile de învăţare presupun acceptarea şi utilizarea unei mari varietăţi de metode, procedee, materiale didactice de prezentare a conţinuturilor noi. Identificarea stilurilor de învăţare contribuie la înţelegerea relaţiilor dintre elevi şi actul învăţării. Profesorul poate identifica stilurile de învăţare ale elevilor pe mai multe căi:
- prin observarea şi analiza propriilor experienţe/conduite de învăţare; consemnarea modului în care îşi pregăteşte lecţiile la diferite discipline, condiţiile de învăţare preferate, metoda de studiu ce i-a adus succes, momentele propice învăţării;
- prin caracterizarea stilului de învăţare pe baza explicaţiilor, descrierilor, exerciţiilor oferite de diferiţi autori, aplicarea unor chestionare specifice (Internet, manuale de psihoteste) ce permit identificarea modalităţilor de abordare a sarcinilor de învăţare în diferite contexte educaţionale;
- prin autoinformarea cu privire la stilurile de învăţare, participarea activă la activităţile practice cu această temă (orele de consiliere şi orientare, diverse opţionale), implicarea în programe educaţionale cu această temă (de exemplu, optimizarea stilului de învăţare, tehnici de învăţare eficientă).
Elevul însuşi poate fi implicat în identificarea propriului stil de învăţare prin:
- auto-observarea propriei conduite de învăţare. Cel ce învaţă poate observa şi analiza propriile experienţe de învăţare; el poate ţine un jurnal al învăţării în care consemnează modul în care îşi pregăteşte lecţiile la diferite obiecte de studiu, condiţiile de învăţare preferate, metoda de studiu care i-a adus cele mai importante succese, preferinţele pentru anumite momente ale zilei considerate propice învăţării.
- utilizarea unor instrumente de măsură a stilului de învăţare. Aproape toţi autorii care au descris tipologii ale stilului de învăţare au elaborat şi chestionare specifice ce permit identificarea modalităţilor de abordare a sarcinilor de învăţare în diferite contexte educaţionale.
- utilizarea descrierilor, a explicaţiilor şi exerciţiilor oferite de diferiţi autori pentru recunoaşterea şi caracterizarea propriului stilului de învăţare. Elevii pot identifica, pornind de la descrierile existente, în ce măsură preferă tehnicile vizuale, auditive sau chinestezice în prelucrarea informaţiilor, preferă să lucreze în grup sau să lucreze singur, preferă conceptualizările abstracte sau experimentările concrete etc.
Exerciţiul reflexiv asupra propriilor experienţe de învăţare reprezintă nu numai o sursă de informaţii asupra stilului de învăţare, ci şi o modalitate de a contribui la dezvoltarea abilităţilor metacognitive ale elevilor.
Mulţi dintre elevii aflaţi în situaţie de eşec şcolar nu prezintă dificultăţi particulare pe plan cognitiv. Problema se află la nivelul unei incapacităţi de a accede la ceea ce ei ştiu.
Este important de avut în vedere câteva aspecte:
- stilul de învăţare vorbeşte despre diferenţe individuale, nu reprezintă o cale de omogenizare a grupului;
- obţinerea şi sintetizarea informaţiilor privind stilurile individuale ale elevilor nu ne vor fi utile dacă nu se răspunde cu metode adecvate preferinţelor individuale;
- referinţele noastre de stil, ca facilitatori ai învăţării, pot fi puternic influenţate de contactul şi de experienţa adecvată cu un anumit mediu de formare.
Apare astfel pericolul ca, în procesul de predare, să favorizăm propriul stil senzorial, ceea ce poate dezavantaja pe elevii care percep pe alte canale senzoriale; preferinţele celor care învaţă nu reprezintă neapărat şi domeniile în care aceştia se descurcă cel mai bine; stilul este distinct de nivelul de performanţă sau capacitate; elevii pot dezvolta interpretări diferite din aceeaşi experienţă; diferite abordări ale stilului oferă rezultate variate, chiar surprinzătoare. De aceea, este important să alegeţi un model de stil care este bine documentat şi care, în abordarea sa, oferă suport pentru planificarea instruirii, nu doar simpli identificatori de stil (etichete).
Bibliografie
Bărbulescu, Gabriela, în Ghid de diversitate şi diferenţiere în predare. Capitolul 2. Abordarea diferenţiată a elevilor, 2023
Gardner, Howard, Inteligenţele multiple. Noi perspective, Editura Curtea veche, Bucureşti, 2022;
Roşan, Adrian, Psihopedagogie specială. Modele de evaluare şi intervenţie, Editura Polirom, Iaşi, 2015.