Acest articol explorează structura și dinamica limbajului uman din perspectiva formelor sale de manifestare și a funcțiilor pe care le îndeplinește în comunicare. Bazându-se pe contribuțiile teoretice ale lui Cornel Novac și Florentina Sâmihăian, textul oferă o analiză sistematică a modurilor în care limbajul se organizează și operează, de la distincția fundamentală între limbajul activ și cel pasiv, până la varietatea funcțiilor pe care le exercită în diferite contexte comunicaționale. Această abordare teoretică constituie o bază solidă pentru înțelegerea complexității fenomenului lingvistic și a rolului său central în dezvoltarea cognitivă și socială a individului.
Cornel Novac prezintă formele limbajului în felul următor: din punct de vedere al inițiativei de comunicare, limbajul este de două feluri: limbaj activ şi limbaj pasiv.” (Novac, Cornel, 2007: 41). Limbajul activ este limbajul în care este prezentă intenţia de comunicare, este procesul de pronunţare a cuvintelor şi de fixare a lor în scris. Limbajul pasiv este limbajul în care nu este prezentă intenţia de comunicare, ci de recepţionare şi înţelegere a limbajului celui care ne transmite un mesaj oral sau scris.
Limbajul pasiv îl precede pe cel active şi este mai bogat decât acesta. Limbajul activ presupune exersarea şi cultivare sistematică. După forma de exprimare, limbajul este de două feluri: intern şi extern.
Limbajul intern este limbajul care se desfăşoară în sfera lăuntrică, mintală. Este vorbirea în gând cu sine însuşi şi pentru sine. Este asonor, ascuns, este centrat pe înţelesuri, pe idei şi imagini, este economic pentru că uzează de prescurtări şi condensări. Este foarte rapid, se desfăşoară cu o viteză foarte mare, de sute de ori mai mare decât limbajul oral. Limbajul intern îndeplineşte funcţii de anticipare, de proiectare, de conducere dinlăuntru şi de coordonare a limbajului oral şi scris.
Limbajul extern este adresat unor destinatari din afară şi se realizează în două forme: limbaj oral şi limbaj scris. Limbajul oral este limbajul vorbit şi rezultă din succesiunea selectivă, structurată după reguli logico-gramaticale ale sunetelor articulate. Este forma de bază a limbajului la om, pentru că de la limbajul oral pornesc toate celelalte forme de limbaj. După specificul comunicării, limbajul oral se realizează în trei variante: solilocviu, monolog şi dialog.
Solilocviu este vorbirea cu voce tare cu noi înşine. Această formă de comunicare se întâlneşte la copil până la vârsta de 5 ani şi prin ea se exteriorizează intenţiile şi se consemnează desfăşurarea secvenţelor activităţii curente. La adult, vorbirea cu voce tare cu sine însuşi apare doar situaţional (în cazul izolării: îndelungate de contactul cu cei din jur sau în stări patologice).
Monologul presupune existenţa unui destinatar extern care să recepteze fluxul mesajelor fără a replica după fiecare secvenţă, ci doar la sfârşit. Monologul este centrat pe o anumită temă şi are ca obiectiv informarea, instruirea auditoriului într-un anumit domeniu, lămurirea sau convingerea acestuia. Exemplu de monolog este discursul la o conferinţă, discursul politic în faţa unei mulţimi de oameni, discursul religios, predica religioasă în faţa credincioşilor etc. Dialogul este comunicarea între două persoane, relaţie în care fiecare partener de dialog este şi emiţător şi receptor. Dialog înseamnă schimb reciproc de mesaje.
Indicatorii limbajului oral sunt:
- volumul de cuvinte;
- fluenţa;
- diversitatea vocabularului;
- rapiditatea, adică frecvenţa cuvintelor în unitatea de timp- minutul;
- tempoul care poate să fie regulat sau sincopat;
- tăria, adică forţa pronunţiei;
- claritatea dicţiei;
- intonaţia;
- gradul de melodicitate;
- timbrul.
Limbajul scris constă în codarea mesajelor orale în formă grafică. Apare mult mai târziu decât limbajul oral.
Funcţiile limbajului
În Didactica limbii și literaturii române (p. 66), Florentina Sâmihăian descrie cele șase funcții ale limbajului, centrate pe câte un parametru al comunicării, evidențiind coexistența și interdependența lor în actul comunicării, caracterul lor dominant în anumite secvențe:
- funcția expresivă sau emotivă (centrată pe emițător) – prin care se exprimă subiectivitatea locutorului: stările, sentimentele, valorile sale; mijloace specializate de realizare a acestei funcții sunt interjecțiile (Ah! Vai!), verbele de stare (mă bucur, sufăr) sau cele cu sens evaluativ (mi se pare, cred);
- funcția de apel sau conativă ( centrată pe receptor) – prin care se exprimă o încercare de a-l influența, de a-l incita la acțiune pe interlocutor printr-un ordin, o rugămite etc.; mijloace specializate: imperativul (Vino! Spune!). Funcția expresivă și cea conativă sunt independente: exprimarea unui sentiment sau a unei senzații poate avea sensul unei cereri indirecte (Mi-e sete!), iar un îndemn sau o rugăminte presupun, de obicei, o dorință a virbitorului (Ajută-mă!);
- funcția referențială (centrată pe context) – prin care se transmit informații despre lumea reală sau imaginară;
- funcția fatică (centrată pe canal) – prin care se controlează „canalul” și menținerea contactului dintre interlocutori, prin verificări și confirmări (Alo! Mai ești pe fir? Hei mă asculți?);
- funcția metalingvistică (centrată pe cod) – prin care se controlează „codul”, cuvintele folosite, discutându-le înțelesul sau forma pentru a favoriza înțelegerea corectă.
- funcția poetică (centrată pe mesaj) – prin care se pune în valoare mesajul ca atare, forma în care este structurat/organizat acesta. Prin funcția poetică, un mesaj nu mai este simplu instrument (un vehicul pentru informație), ci un text interesant în sine, plăcut, fumos, amuzant, ușor de fixat în memorie. Pregnanța mesajului e produsă de simetrii, repetiții, rime, ritm, sensuri figurate etc. Funcția poetică a limbajului se manifestă nu doar în poezie, ci și în vorbirea curentă, în expresii și locuțiuni populare, în sloganuri publicitare, în proverbe etc.
În Metodica activităților instructiv-educative în învățământul preprimar (2007, p. 42) Cornel Novac descrie funcțiile limbajului în activitatea de comunicare umană:
1. Funcția principală este cea de comunicare, de transmitere a unui conținut semantic de la o persoană la alta.
2. Funcția de cunoaștere sau de conceptualizare și, în general, de elaborare a gândirii 3. Funcția de reprezentare simbolică, adică de substituire a unor obiecte sau fenomene și relații, prin formule verbale sau prin alte semne.
4. Funcția reglatorie, adică de conducere a conduitei altei persoane și a propriului comportament. 5. Funcția expresivă, adică de exprimare a unor idei sau imagini atât prin cuvinte, cât și prin intonație, gestică, mimică și pantomimică.
6. Funcția persuasivă, de convigere sau de inducție la o altă persoană a unor idei și stări emoționale.
7. Funcția ludică sau de joc, adică de asociere de cuvinte cu efecte deosebite, ciocniri de sensuri, construcții artistice, consonanțe ritmice.
8. Funcția dialectică constă în formularea și rezolvarea contradicțiilor sau conflictelor problematice.
Bibliografie
Gherghina, D., Ghidirmic, O., Buzași, I., Dănilă, I., Gherghina, M., Turean, M., Iorga, N., Crețoi, E., Cristici, V., Ignat, E., Câțu, M., Popescu, E., Balaci, D., Stoinel, D., I., coordonatori, (2005), Limba și literatura română: literatura pentru copii pentru studiul la clasă, concursul de competență, definitivat și gradul II: specializările: educatoare, învățători, institutori, profesori I și II, Craiova: Editura Didactica Nova;
Gherghina D., (coord.), (2007) Metodica activităţilor instructiv-educative în învăţământul preşcolar, Craiova: Editura Didactica Nova;
Goia, Vistian, Literatura pentru copii şi tineret pentru institutori, învăţători şi educatoare, ediţia a 2-a, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 2008.
Goia, Vistian, Literatura pentru copii şi tineret – modele formative, Cluj-Napoca, Editura Napoca Star, 2008.
Mătăsaru, Maria, 2009, Secrete metodice în didactica preşcolară, Editura Rovimed Publishers, Bacău;