Fiind un proces complex, manifestat în diferite domenii de activitate, cercetătorii consideră că există atâtea tipuri de creativitate câte ocupaţii diferite sunt. Astfel, se vorbeşte despre creativitatea artistică şi creativitatea ştiinţifică.
Creativitatea artistică presupune anumite aptitudini speciale în diferite domenii ale artei, cum ar fi muzică, pictură, sculptură, literatură, etc. Aceste aptitudini speciale nu sunt suficiente pentru a realiza activitatea, ci e nevoie şi de factorii intelectuali, afectivi, motivaţionali. Creativitatea artistică se diferenţiază de cea ştiinţifică datorită informaţiei cu care operează gândirea, care, în concepţia lui Guilford, există patru tipuri de informaţie: informaţie figurală, informaţie simbolică, informaţie semantică, informaţie comportamentală. Al. Roşca analizează „manifestarea creativităţii” în mai multe arte, cum ar fi muzică, pictură, creaţia literară şi arta actorului.
- Creativitatea muzicală presupune existenţa unor aptitudini muzicale, cum ar fi: capacitatea de diferenţiere a diferitelor nuanţe ale înălţimii, intesităţii şi duratei sunetelor muzicale, auzul absolut, simţul ritmului, perceperea combinaţiilor muzicale, exprimarea sunetului auzit prin voce sau printr-un instrument. Creaţia muzicală nu presupune numai prezenţa aptitudinilor, ci şi o activitate practică, o exersare continuă.
- Creativitatea în artele plastice (grafică, pictură, sculptură) presupune şi integritatea percepţiei, vederea părţilor obiectului în relaţiile sale cu celelalte părţi, fixarea precisă a imaginii vizuale asupra obiectelor şi păstrarea ei cât mai mult timp, aprecierea artistică, abilitatea de a desena.
- Creativitatea literară presupune ca observaţia scriitorului să aibă un caracter empatetic, de transpunere în obiectul observaţiei. Rezultatele activităţii scriitorului depind foarte mult de existenţa unor trăsături de caracter, cum ar fi: exigenţa faţă de sine, faţă de oameni şi societate, convingeri morale, perseverenţă, voinţă, etc.
- Creativitatea în arta actorului presupune aptitudini scenice şi un proces de însuşire a rolului, ceea ce trebuie să aibă în vedere şi profesorul de literatura română pentru a forma la elevii săi. Astfel, s-au identificat doi indicatori fundamentali ai aptitudinii scenice: unul interior, cuprinzând activitatea de interiorizare a datelor rolului (imaginare, trăire, transpunere) şi altul exterior, referindu-se la capacitatea de expresie (mimică, postură, mişcare, intonaţie).
- Creativitatea ştiinţifică presupune o mare rezervă de cunoştinţe şi experienţă, dar şi o explorare a memoriei stocate. De aceea, nu este necesară numai utilizarea unor informaţii, ci şi necesitatea unei motivaţii de a persista în efort. Rezultatele unor studii au arătat că performanţe ridicate au prezentat oamenii de ştiinţă care au avut un număr de întâlniri şi discuţii cu colegii, pe când cei care au lucrat individual sau au discutat cu un număr mic de oameni din afara grupului au avut performanţe scăzute. Astfel, se impune să existe o bună comunicare între elevi şi nu discuţii formale, pentru a realiza activităţi creative. În ultimii ani au apărut foarte multe lucrări consacrate creativităţii cu deosebire celei ştiinţifice şi tehnice, fapt ce se datorează necesităţii unor specialişti creatori de care are mare nevoie societatea contemporană. Profesorul Dumitru Vrabie consideră că „cercetările în domeniul creativităţii nu reprezintă o modă, au devenit o necesitate socială, ea fiind condiţia principală a progresului economic şi social, o condiţie pentru a creşte calitatea vieţii”(Dumitru Vrabie, Corina Ştir, Psihologia educaţiei, Galaţi, 2004, p.73)
Lucrările de specialitate au realizat distincţia dintre creativitatea individuală şi creativitatea în cadrul grupului, informaţii necesare în activitatea didactică, dacă ne dorim să stimulăm creativitatea elevilor noştri. Astfel, se ştie că elevii slabi, în cadrul activităţii frontale, nu îndrăznesc să pună întrebări profesorului de teama de a nu greşi. Ei acceptă mai uşor autoritatea colegilor decât pe cea a profesorului, fapt ce întăreşte ideea că în cadrul grupului creşte eficienţa învăţării. De asemenea, s-au observat efectele pozitive ale obişnuinţei de a gândi în colectiv pentru stimularea creativităţii elevilor. Creativitatea de grup s-a impus, deoarece răspunde mai bine nevoilor de a rezolva problemele la care nu se găsesc soluţii prin efort individual şi în timp util.
O problemă importantă o reprezintă modul cum pot fi formate grupurile de elevi. Pentru un cadru didactic este foarte greu să formeze grupuri ţinând cont de personalităţile elevilor săi. De aceea, un criteriu poate fi capacitatea intelectuală a fiecărui elevi, putând forma grupuri omogene cu elevi eminenţi, grupuri cu elevi mediocri, grupuri cu elevi slabi sau grupuri eterogene.
De obicei, sunt formate grupuri eterogene, dar riscul ar putea fi în cazul elevilor eminenţi care îşi pot coborî standardele dacă văd că ceilalţi le realizează mai puţin bine. Unele cercetări au demonstrat că elevul bun are numai de câştigat, dacă este plasat în grup eterogen. În lucrarea „Creativitatea elevilor” de Stoica Ana este evidenţiată ideea că pentru elevul mai slab, inclus într-un grup eterogen, formularea explicaţiilor îl ajută să conştientizeze etapele parcurse, să înţeleagă informaţiile, transpunându-se în modul de raţionare al celuilalt. (op.cit.p.65.) Grupul omogen de nivel mijlociu pare a beneficia de toate facilităţile, obţinând performanţe mai rapid faţă de activitatea individuală. În activitatea didactică, vom evita formarea unor grupuri omogene cu elevi eminenţi, deoarece într-o clasă majoritatea elevilor sunt mijlocii, iar în mică proporţie, slabi, dar şi formarea unor grupuri cu elevi slabi, pentru că sunt ineficiente. De aceea, dacă avem în vedere stimularea creativităţii didactice, trebuie să formăm grupuri eterogene. Elevii de nivel mediu întră în grupuri, fie alături de elevi slabi, fie alături de elevi superiori, asigurându-se o bună funcţionare a grupului.
În lucrarea „Didactica limbii române”, de Emanuela Ilie, sunt prezentate alte moduri de grupare a elevilor:
- Grupurile aleatorii -elevii pot fi aranjaţi după iniţiala prenumelui, cartierul de provenienţă, etc. formându-şi abilităţi sociale, ca toleranţa faţă de celălalt, responsabilitatea faţă de celălalt.
- Grupurile proximale- grupuri de patru colegi vecini, elevii schimbă mult mai uşor informaţiile, lucrează pe texte pe care le pot schimba uşor între ei.
- Grupurile pe afinităţi – formate din elevi cu aceleaşi preferinţe, aceleaşi gusturi, elevii comunicând între ei relativ uşor, exprimându-şi sentimentele legate de textul literar cu mai multă încredere.
- Grupurile centrate pe interes – formate în urma opţiunilor elevilor pentru anumite teme propuse de profesor, încercând să colaboreze pentru rezolvarea sarcinilor de lucru.
În ceea ce priveşte mărimea grupului, aceasta este o variabilă mai concretă, dar opiniile cercetătorilor diferă. Se consideră că mărimea adecvată ar trebui să fie de patru elevi, deoarece într-un grup de patru membri fiecare elev îşi poate da cu părerea, iar punerea în comun a ideilor nu necesită mult timp. De multe ori, prezenţa profesorului se estompează când se lucrează pe grupe, în fiecare grup existând un lider, dar, nu întotdeauna liderul este elevul cel mai competent sau cel mai creativ, ci elevul mai dominant. În lucrările de specialitate, se recomandă ca fiecărui elev din grup să i se atribuie un rol dacă numărul elevilor e mai mare de patru.
Profesorul are un rol important în astfel de activităţi şi ar trebui ca el să devină egalul elevilor şi să se distingă de aceştia numai datorită experienţei şi cunoştinţelor. S-a constatat experimental că profesorii cu o înaltă motivaţie creatoare şi o mare curiozitate intelectuală cultivă aceleaşi calităţi şi la elevii lor, pe când profesorii care nu au o atitudine creativă „nu vor dezvolta un potenţial creativ la elevi”. (Ana Stoica, Creativitatea elevilor, Bucureşti, 1983, p.71.)