Formarea competenței de lectură

În lumea contemporană, când avem la îndemână audio-book-uri, bloguri, site-uri, „vorbele scrise pe hârtie” se pare că își pierd locul. Actul lecturii pare a fi simplu, dar este cel mai complex act al minții omului. Cel care citește nu este niciodată singur, evadarea în lectură este de fapt evadarea într-o lume plină de întâmplări, de emoții, de interacțiuni, de evenimente care  par mai reale decât cele reale.

Paul Cornea spunea că „cei mai mulţi cititori dispun de o competenţă limitată, ei acţionează intuitiv şi pragmatic cu succese relative, mai ales cu înfrângeri, respectiv renunţă să citească textele care pun probleme (deşi sunt, de obicei, cele mai interesante) ori le exploatează superficial (fără să tragă din ele profitul posibil şi dezirabil)”.

Un copil căruia părinții i-au citit încă din perioada copilăriei are șanse mai mari să îndrăgească lectura, decât cei care nu au văzut nici măcar o carte. Cadourile care conțin cărți, plimbările la librărie, entuziasmul părintelui față de lecturile copilului, răbdarea și interesul acestuia de a-l asculta când povestește sunt modalități simple de a atrage un copil către lectură.

1. Importanța lecturii în învățământul primar și preșcolar

În ciuda modernizării accelerate, cartea este un sistem complex de comunicare, este un element indispensabil al vieții. Scopul redactării acestora este crearea unui psihic sănătos, dobîndirea unor importante cunoștințe de cultură generală, dezvoltarea vocabularului, promovarea comunicării interpersonale.

Opera literară dezvăluie aspecte ale realității, contribuind la cunoașterea adevărului. Prin evocarea anumitor întâmplări, prin complexitatea stărilor sufletești trăite de personaje, prin puterea conflictului, scriitorul dezvăluie un colț de realitate. Conținutul educativ al unei opere literare pentru copii constă tocmai în puterea de evocare a realității.
„Opera literară acţionează în primul rând asupra inimii copilului. Acesta, gândind asupra cărţii sub înrâurirea puternicelor emoţii trăite, ajunge la concluzii privind propria lui viaţă, propriile acţiuni. De la emoţie la gândire, de la gândire la acţiuni voluntare, iată procesul sufletesc pe care îl determina lectura. Impresiile emotive puternice rămân adânc întipărite în memorie. Ele generează pentru multă vreme gânduri şi fapte care contribuie la formarea caracterului copilului” [1].
Lectura cărților constituie activitatea fundamentală pentru întreținerea condiției intelectuale, pentru îmbogățirea cunoștințelor și a limbajului, pentru cunoașterea indirectă a unor diferite realități. Copiii care citesc foarte mult se deosebesc de ceilalți: gama sentimentelor pe care le trăiesc este mai variată, înțelegerea bucuriilor și suferințelor celorlalți este mai mare. „Nu odată, fermecați de citirea unei cărți ei au simțit că trăiesc aceleași emoții cu eroii povestirii, au plâns și s-au bucurat odată cu ei”[2]. Preocuparea acordată literaturii pentru copii provine din particularitățile de vârstă ale copilului în diferite etape de dezvoltare. Copilul se naște cu un bagaj ereditar în ceea ce privește calitățile intelectuale și fizice. Pe măsura dezvoltării sale, își perfecționează aceste aptitudini prin influența directă a mediului și educației. Creierul este baza materială a întregii vieți, iar în perioada copilăriei este în plină dezvoltare.

2. Rolul  „lecturii” în viața omului, a copilului, a preșcolarului

Sunt părinţi, mai ales mame, care încep să îi citească copilului încă de când este în burtică. Iubirea de carte este un lucru insuflat de părinţi, iar un copil care ascultă poveşti la câteva luni de la naştere are şanse mai mari să deprindă dragostea de lectură. Prin lectură nu se dezvoltă doar inteligenţa, ci şi creativitatea şi imaginaţia. Pentru a nu-i plictisi pe copii, lecturile trebuie să fie scurte şi cuprinzătoare, pline de învăţături din care poate trage multe foloase. Educaţia pe care o primesc copiii este importantă. Odată ce ajung în primele clase primare, copiii învaţă secretele cititului şi ale scrisului. Acum este foarte uşor pentru ei să descifreze tainele cărţii, iar raportul lectură – joacă să fie răsturnat în favoarea lecturii. Sunt părinţi care nu iubesc cartea foarte mult, dar nu trebuie să fie un motiv de a descuraja copilul. Printre paşii importanţi de apropiere către carte este realizarea unei biblioteci proprii.

Nu întotdeauna copiii vor fi uşor de atras spre citit: să citeşti este o activitate obositoare, iar copiii se plictisesc repede. Lectura nu trebuie tratată ca pe o pedeapsă, ea trebuie să fie un hobby, o plăcere.

Formarea cititorilor pasionaţi este clar legată de modul în care se recomandă ce să se citească şi cum să se citească. Încă din perioada preşcolarităţii, copilul intră în contact cu alt mod de a auzi poveştile: sub formă de dramatizare, de poezie, de joc didactic. Acum copiilor li se citesc poveşti, chiar ei pun în scenă poveşti – cu ajutorul educatoarei, desigur – reproduc imagini din poveşti prin desen sau pictură.
Textele literare sunt valorificate şi în serbările şcolare sub forma unor puneri în scenă a celor mai cunoscute opere, prin montajele literare, prin teatrul literar şi jocurile literare. Astfel, această activitate artistică, devine o formă de cunoaştere plăcută a operelor literare.
Copiii pot începe de la grădiniţă să facă vizite la bibliotecă, să participe la spectacole de teatru, să viziteze librăriile. Pentru elevii ciclului primar, lectura devine un prilej grozav de relaxare şi o formă plăcută de petrecere a timpului.

„Cărţile îşi au soarta lor. Dar această soartă, când nu mai depinde de creator, depinde de cititor. În şcoală, soarta cărţilor depinde de profesor şi elevi. Acasă de părinţi şi copii. Lecţia de citire se împlineşte în timp, la şcoală şi acasă, cu răbdare, în viaţă. Oricum, deprinderea de a citi se şcolarizează, pentru a depăşi anecdotica şi factologia şi a ajunge la semnificaţia profundă a mesajului cărţilor, la înţelegerea modului de producere a textului.”[3]. La grădiniţă, copiii sunt fascinaţi de poveşti: ascultă înregistrări, lucrează cu pliante şi cărţi de colorat, se uită la cărţi cu imagini multe şi texte scurte, poartă dialoguri cu obiectele, iar trăirile sunt puternice. „Dacă folosind aceasta sănătoasă pasiune, le vom arata copiilor că poveştile sunt cuprinse în cărţi şi dacă le vom citi pe cele mai frumoase, ei vor îndrăgi cărţle şi le vor arăta toata recunoştinţa lor.”[4]

La 5 ani cunoaşterea şi preferinţele copiilor pentru autori este prematură, dar copilul va ţine minte fiecare carte, şi dacă va şti şi numele autorului îl va folosi de câte ori e nevoie. La vârsta preşcolarităţii, apropierea de carte este făcută prin intermediul adulţilor. Universul fabulos al copilului de grădiniţă este creat de citirea expesivă a poveştilor de către educatoare. Acum copiii îşi creează o lume atipică: lupul este lacom şi crud, dar uşor de păcălit, vulpea rea şi şireată, dar şiretenia îi aduce pieire, iepurele e cumsecade, dar neîndemânatic şi fricos. Basmele cu animale redau aspecte din viaţă şi acesta este motivul pentru care sunt atât de apropiate de puterea de înţelegere a copiilor.
În ciclul primar, învăţătorul are datoria să prezinte carte în culori atât de fascinante, atractive şi prietenoase, încât să-i atragă pe copii. Orele special dedicate lecturii au un rol foarte important. Mulţi părinţi încetează să mai citească poveşti copiilor în această perioadă, pe motiv că acesta poate citi singur. Dar în momentul în care el abia învaţă să descifreze semnele din carte, cititul nu este o plăcere.

Astfel, raportul lectură-copil devine acum important în viața acestuia. Într-o familie în care acest raport înclină în favoarea lecturii, copilul este cel care are de câştigat. Un părinte care va continua să citească copilului chiar dacă acesta începe să descifreze tainele cărţii, va fi un părinte care va da un imbold copilului către carte, către învăţătură, către civilizaţie.

La şcoală, povestirile lungi şi plictisitoare, pline de cuvinte neînţelese, îl vor plictisi şi mai mult pe copil. În primele clase, cărţile cu poveşti trebuie să fie colorate, pline de imagini şi cu litere mai mari, pentru a încânta copilul, pentru a-l atrage către lumea minunată a cărţii. Oprirea la fiecare imagine are un rol important pentru micii cititori: odihneşte şi dă prilej de meditare asupra celor citite. Acum lectura suplimentară deschide noi orizonturi imaginaţiei şi fascinează copilul cu emoţii şi trări imense, acum se simte şi cireşar, şi muschetar, şi mohican.

Raportul „lecturii” în viaţa părinţilor, preşcolarilor şi copiilor din ciclul primar este acum înclinat spre lectură: părinţii asigură astfel copiilor un viitor sigur, civilizat, copiii descoperă lumea minunată a cărţii, imaginaţia debordează, inteligenţa sclipeşte, iar dorinţa de a învăţa lucruri noi va veni de la sine, nu va mai fi o povară.

Cunoaşterea se realizează prin lectură, prin citit. Lectura este procesul de transmitere a gândurilor, a sentimentelor, de reconfigurare a faptelor trecute, prezente sau viitoare.

Copilul învaţă astfel prima formă de comunicare cu cei din jur, prima formă prin care el îşi găseşte puncte comune cu ceilalţi. „Cărţile se iubesc şi pot să iubească. Dar ele n-au nevoie să fie iubite. Trăiesc în singurătate, cu prestanţa oamenilor de geniu, deşi cresc în raft cu aparenţa de  mulţumire a oamenilor de rând.”[5]

Bibliografie:
1. Stanciu, Ilie, Copilul și cartea, Editura de Stat Didactică și Pedagogică,  București, 1958, p.30.
2. Ibidem, p.17.
3. Cornea, Paul , Introducere în teoria lecturii, Ed Minerva, Bucureşti, 1988, p.18.
4. Stanciu, I., Copilul şi cartea, p.18.
5. Radu Stanca, În loc de o carte pe zi, despre cărţile de totdeauna, vol. Dăltuiri  Ed.Academia Română Fundaţia Naţională pentru Ştiinţă şi artă, Bucureşti, 2012, p.76

 

prof. Maria-Elena Andrei

Profil iTeach: iteach.ro/profesor/maria.andrei5

Articole asemănătoare