Scopul educației este o ipostază a finalității educației care realizează acordul între idealul educațional și obiectivele sale, atunci când acesta este pertinent sau poate sta în locul idealului, când acesta este supradimensionat axiologic sau inadecvat, iluzoriu, utopic. Scopul educației este o finalitate secretată de înseși acțiunile didactice, este adecvat acestora și vehiculează secvențe ale modelului de personalitate umană, așa cum pot fi ele realizate în practica instructiv-educativă.
Scopul vizează finalitatea unei acțiuni educaționale bine determinate. Dacă idealul educativ este general și unitar, scopurile ce îl detaliază sunt variate, multiple, datorită relativității acestora la diversitatea situațiilor educative. Putem identifica, astfel, scopul unei lecții, al unei teme, al unui exercițiu, al unei laturi a educației. Este de dorit ca între ideal și scop să se stabilească o relație de continuitate și adecvare. Dar realitatea, uneori, contravine acestei exigențe.
De pildă, s-a putut observa o anumită discontinuitate între idealul formării „omului nou”, al „personalității socialiste multilateral dezvoltate” și scopurile fixate la lecții de învățători și profesori, care erau disjuncte sau chiar contrastau cu idealul „fixat” de factorii decizionali. De aceea, postulăm o oarecare autonomie a scopurilor în raport cu idealul educativ. Dar, cum normalitatea este discutabilă, este bine să avem în vedere un evantai mai larg de posibilități.
Obiectivul educației este ipostaza cea mai „concretă” a finalităților și desemnează tipul de schimbări pe care procesul de învățământ sau cel din alt sistem educativ îl așteaptă și/sau îl realizează. Întotdeauna, obiectivele educaționale se referă la achiziții de încorporat, redate în termeni de comportamente concrete, vizibile, măsurabile și exprimabile. Dacă scopul educativ vizează evoluții și schimbări mai extinse din punct de vedere cognitiv, afectiv, comportamental, obiectivele educaționale au în vedere achiziții concrete, detectabile, observabile în mod direct.
Obiectivele educaționale se deduc din scopurile educației. Desigur că obiectivele poartă pecetea idealului educativ existent la un moment dat; ele sunt „colorate” de această idealitate. Însă determinarea nu este atât de puternică încât obiectivele să fie extrase direct din idealul educațional. După cum am sugerat, idealul proferat la un moment dat poate fi pus în discuție. Idealul poate fi remaniat sau revitalizat de „jos” în „sus”, de la obiective către ideal, printr-un proces de epurări și decantări valorice, de intercondiționări reciproce, care să conducă la o creștere calitativă, de adecvație și „realism” ale acestuia.
După cum și obiectivele sau scopurile recuperează sau „traduc” secvențe mai mari sau mai mici ale idealului educațional. Sensurile de deplasare pe axa finalităților se pot schimba în funcție de realități și conjuncturi socioistorice. Sunt importante, însă, menținerea unui echilibru funcțional și realizarea unei contaminări permanente cu valori, dinspre finalitatea ce le polarizează mai întâi către celelalte.
Funcțiile obiectivelor educaționale
Raportate la influențele manifestate asupra tuturor comportamentelor strategiei didactice, obiectivele educaționale pot exercita mai multe funcții:
- funcția de orientare axiologică;
- funcția de anticipare a rezultatelor educației;
- funcția evaluativă;
- funcția de organizare și (auto)reglare ale proceselor didactice.
Clasificarea obiectivelor
Unii autori clasifică obiectivele în două grupe: obiective ale formării și obiective ale învățării (Seguin, 1991). Primele sunt scopuri de atins exprimate în termeni de cunoștințe, competențe și atitudini indicate ca fiind necesare într-o situație dată. De pildă, la nivelul învățământului primar și secundar, se cer a fi realizate următoarele obiective:
- dezvoltarea competențelor de citire, scriere și comunicare orală pentru a continua studiul școlar și pentru a face față situațiilor de zi cu zi;
- stimularea dezvoltării gândirii logice, a capacităților de abstractizare și generalizare;
- dezvoltarea atitudinilor pozitive și a capacităților creative în materie de activități cultural-artistice;
- conștientizarea copiilor în legătură cu realitățile lumii înconjurătoare din punct de vedere istoric, social, economic;
- cunoașterea și înțelegerea rolului important al științelor și tehnologiilor pentru progresul omenirii, simultan cu necesitatea spiritualizării omului prin intermediul valorilor culturale autentice.
Obiectivele de învățare se exprimă în termeni de achiziții concrete în situații educative organizate. Acestea se referă la diferite discipline de învățământ. De pildă, la matematică, pot fi prescrise următoarele obiective:
- elevii să opereze cu unități ale sistemului metric;
- elevii să construiască diferite figuri geometrice;
- elevii să rezolve o ecuație de gradul întâi cu o necunoscută.
Dinamica finalităților educației
Finalitățile educației sunt rezultate ale unor opțiuni mereu în mutație și, ca atare, ele nu pot fi prescrise o dată pentru totdeauna. Ele trebuie să permită deschideri față de valori variate, înnoite, care să dinamizeze atât individual, cât și societatea. Climatul axiologic se pare că alimentează consistent finalitățile educației, imprimându-le o dinamică specifică și o importanță considerabilă.
„Câtă vreme aceste valori nu sunt recunoscute, explicate, apărate, dar și criticate, ambiguitatea grevează procesul educativ. De aici trebuie să plecăm și aici trebuie să revenim întotdeauna. De aceea, oricare ar fi nivelul la care lucrează la un moment dat educatorul și (cât mai repede posibil) cel care învață ar trebui, în orice împrejurare care cere o decizie, să își pună din nou problema compatibilității și a coerenței cu finalitățile, cu scopurile și valorile care delimitează nivelul respectivâ” (De Landsheere, 1979).
Bibliografie
Cucoș, Constantin. 2006. Pedagogie. Ediția a II-a revăzută și adăugită. Iași: Polirom.