Experimentul lui Harry Harlow. Povestea celor două mame

Harry Frederick Harlow a fost un psiholog născut (1905, Fairfield, Iowa, SUA) și consacrat în America. S-a făcut remarcat pentru pentru experimentele sale de separare maternă, dependență maternă și experimente de izolare socială pe maimuțele Rhesus, demonstrând marea însemnătate a îngrijirilor și a acompaniamentului pentru dezvoltarea socială și cognitivă.

Maimuțele Rhesus erau bine văzute, prețuite și căutate ca „obiecte științifice” deosebite la acea vreme. Experimentele psihologului american erau considerate controversate. Maimuțele erau ținute în camere de izolare până la 2 ani, având ulterior cu grave urmări (automutilare, refuzul hranei, legănat excesiv, lipsa sentimentelor materne cu proprii pui, anxietate etc.). Experimentele au influențat societatea vremii nu numai în aria psihologiei ci și din punct de vedere legislativ- au determinat începutul luptei pentru drepturile animalelor (Animal Liberation Movement), prin care se dorea recunoașterea animalelor ca ființe și nu ca posesiuni și protejarea lor prin diferite legi.

Între anii 1930-1940 viziunea unanim acceptată asupra motivației umane era cea dictată de  ilustrul Sigismund Freud: „motivele tuturor acțiunilor noastre derivă dintr-o listă scurtă de nevoi biologice simple – foame, sete, sex și altele asemenea.”  Se mai vehicula, tot în decada 1930-1940, concomitent cu teoria freudiană, o altă teorie a motivației la care au pus umărul mai mulți autori behavioriști, susținând: „Cu siguranță că facem o mulțime de lucruri chiar dacă nu suntem înfometați, însetați sau încărcați cu dorințe sexuale, dar în astfel de cazuri motivele noastre ar trebui să fie considerate instincte dobândite, cum ar fi frica, la rândul lor bazate pe instincte fundamentale, cum ar fi durerea… toate motivele sunt într-un final bazate pe stări instinctuale interne” , instinctul fiind văzut ca „furnizând condițiile pentru întărire”. Munca lui Harry Harlow a căpătuit această „teorie inadecvată”, concomitent contribuind la „reconfigurarea concepției asupra atașamentului mamă-copil” prin  popularul său experiment al celor „două mame”.

Pentru experiment, s-a folosit un pui de maimuță Rhesus. Harry Frederick Harlow a observat că, în captivitate, puii de maimuță sunt foarte atașați, la propriu și la figurat, de păturica pusă în cușcă cu scopul de a le ține de cald( substitut pentru blana mamei), iar în momentul în care le este luată păturica respectivă (pentru a fi schimbată cu una curată etc.), aceștia reacționau violent. În habitatul lor natural, puii de maimuță petrec marea majoritate a timpului stând agățați de blana mamei, formându-se astfel „atașamentul față de mamă”. Harry Frederick Harlow a dorit să afle de ce se întâmplă acest lucru… Lidere, în acest domeniu, pe vremea psihologului american, erau teoriile lui Freud și ai „continuatorilor” săi în care mama era considerată de către progenitură „dulapul cu bunătăți”/ „dulapul de bucătorie” (Mama Hubbard), mama având rolul de „aducător de hrană”, progenitura asociind sunetul, imaginea(„ceea ce vede”), sentimentele față de mamă cu „plăcerea sau diminuarea foametei furnizată de hrana pe care o oferă aceasta.”

Reacțiile puiului de om față de mamă sunt similare cu cele ale puiului de maimuță (Rhesus), până la urmă cele două specii împărtășind (au în comun) 93% din secvența proprie de ADN… Mamele adevărate, maimuțe sau nu, oferă și mâncare, și confort puiului lor…Dar care este mai importantă dintre cele două? Pentru a răspunde la această întrebare Harry Harlow a hotărât separarea confortului („alinarea”) de mâncare și a construit „două mame”: una din sârmă (rece) ce avea montată o sticlă cu suzetă pentru alăptarea puiului și una din cârpă (suport de sârmă acoperit cu material plușat) fără sursă de alăptare, dar cu sursă de căldură (bec montat în interior). În urma experimentelor, s-a constatat că puii de maimuță au preferat alinarea (youtube.com/watch?v=_O60TYAIgC4). Puii de maimuță stăteau agățați de mama caldă din pluș pe perioade mai mari de timp de timp, iar când li se făcea foame, se duceau la mama de sârmă pentru a lua o gustare, urmând să se întoarcă imediat după de au luat gustarea la mama ce oferea alinare- la mama de pluș și să stea agățați de ea în continuare.

Înțelegem de aici că, atunci când mâncarea și alinarea au fost separate una de cealaltă, „confortul a fost cel care a câștigat” (puiul petrecea 1 oră pe zi la mama care-l hrănea și 17-18 ore agățat de mama de cârpă/ pluș); ba chiar mai mult- „mama confortabilă de pluş” oferind, pe lângă confort și siguranță; când puiului de maimuță i s-a arătat ceva înfricoșător (un ursuleț de pluș/ o jucărie mecanică) acesta s-a refugiat la pieptul mamei de pluș (și nu la mama de sârmă) agățându-se strâns cu mânuțele sale de material. „Din acea mamă-bază sigură, puiul părea să extragă atât curajul și confortul, reușind să privească ursul de pluș cu atenție pentru ca ulterior să se aventureze în explorarea lui.”

Când puiului de maimuță i s-a arătat ceva înfricoșător, iar mama de pluș nu era în preajmă, puiul de maimuță speriat „se cuibărea” mai curând într-un colț al cuștii, „cu capul ascuns între labe, până când obiectul înspăimântător se îndepărta.”  Mama de pluș oferea puiului confortul și siguranța care îi erau necesare pentru a explora – „baza sigură” și un loc în care să se retragă în caz de pericol… Observăm că „acest lucru nu se întâmpla pentru că aceasta îi oferea hrană atunci când îi era foame – ci pentru că oferea confort, unul exterior.”  Uneori, puiul dorind să beneficieze de ambele, sau mai bine spus să aibă confort și siguranță și totuși să fie hrănit, stătea cu piciorușele agățate de mama de pluș și bea din biberonul de la mama se sârmă, iar după ce se simțea îndestulat (cu lapte) se reîntorcea (în totalitate) la mama de pluș… Cele două mame aveau capete diferite (realizate doar pentru amuzament), inversarea lor, pentru jumătate dintre puii asupra cărora s-au făcut experimente, nefăcând niciun fel de diferență.

Problemele puse de Harry Harlow, la acea vreme, erau considerate tabu și criticate, oamenii nu-și puneau problema de sănătatea psihică a copilului și de nevoile lui emoționale, considerând că sunt părinți extraordinari dacă nevoile de bază, fiziologice, ale copiilor erau atinse, adică dacă copiii erau hrăniţi şi spălaţi; contactul cu îngrijitorii era de dorit să fie spre minim, pentru a minimiza riscul de infecție; medicina nefiind la fel de avansată ca astăzi, mângâierea era socotită o sursă de infectare cu diferite boli și strica al copilului caracter, atitudinea deziderată fiind cea a mamei de sârmă.

Această atitudine este considerată, în vremurile noastre, total greșită. „Confortul de contact” despre care Harlow vorbea reprezintă o necesitate a bebelușilor, iar părinții au tot dreptul să se bucure și ei la rândul lor de interacțiunea cu propriii copii. S-a constatat că bebeluşii „deprivaţi” de acesta nu cresc puternici, iar cercetătorii dezvoltării copilului mărturisesc în mod deschis cât de mult îi datorează lui Harlow și colegilor acestuia pentru faptul de a-i fi dovedit importanța. Colegii de breaslă au slăvit și concomitent criticat munca lui Harlow. Experimentele sale erau considerate „artificiale” și neaplicabile în viața reală. Munca lui Harlow a fost continuată, după moartea sa (06.12.1981, la vârsta de 76 ani, în Tucson, Arizona, U.S.), de studenții săi, realizându-se mult mai multe descoperiri în această direcție (efectele factorilor sociali asupra dezvoltării emoţionale, mecanismele genetice și biochimice ale acestor efecte).

Astăzi, ne punem probleme de etică și moralitate cu privire la modul de organizare și funcționare al experimentelor (separarea puilor de mamă la naștere, închiderea lor în cuști  mici/înguste timp de 2 ani zi și noapte, expunerea doar la lumină artificială a puilor, supunere la diverse traume și rele tratamente în folosul intereselor personale etc.), cât și a atitudinii colective, de la acea vreme, asupra animalelor- „…oricum, cui îi pasă?”(de animale), neexistând legi care să protejeze animalele de cruzime, animalele fiind considerate simple posesiuni sau ale nimănui… Pentru Harry Harlow nu erau importante sănătatea fizică și psihică a primatelor cu care lucra, ci progresul în domeniul muncii sale și faima pe care i le aduceau. Acesta, în mod conștient, a dorit explorarea dezvoltării relației între subiecți izolați social în mica copilărie, așa că folosea izolarea socială pentru a induce psihopatologia și depresia la maimuțe, cercetare ce azi nu ar fi fost considerată etică.

„Concluzia lui Harlow a fost că teoria prevalentă a ataşamentului – asocierea mamei cu hrana – nu putea fi corectă. Tocmai această concluzie teoretică, nu generalizarea descoperirilor sale, a pus sub semnul întrebării perspectivele dominante și a condus la noi concepții privind atașamentul mamă-copil. El a schimbat modul în care gândim atașamentul mamă-copil și acest lucru contează.”  S-ar fi putut opri de la primele experimente, chiar de la incipitul lor Harry Harlow demonstrându-și punctul de vedere, însă a continuat cu chinuirea primatelor („Pit of despair”-invenție piramidală, mecanizată cu camere dispuse vertical în care erau introduse maimuțe Maccac Rhesus pentru experimente) necontând echilibrul etic de azi dintre beneficii și efecte secundare ale cercetării științifice. Astăzi, aprobarea unei astfel de cercetări se face de către o comisie și ar fi fost considerată „nejustificată” în raport cu puținul câștig științific adus.

Bibliografie
• Douglas Mook – „Experimente clasice în psihologie”, Editura Trei, București, 2009
www.madison.com
www.pinterest.com
www.wikipedia.org
www.youtube.com
• Link youtube video – experimentul lui Harlow: youtube.com/watch?v=OrNBEhzjg8I

 

prof. Janina-Florentina Vasile

Profil iTeach: iteach.ro/profesor/janina.vasile

Articole asemănătoare