Studiul diversității culturale și religioase constituie o componentă esențială a educației interculturale contemporane, răspunzând nevoii de formare a competențelor civice și sociale ale elevilor într-o societate pluralistă. În contextul curricular actual, care promovează educația pentru cetățenie democratică și combaterea stereotipurilor, cunoașterea identității poporului evreu – cu dimensiunile sale istorice, religioase și etno-culturale – oferă un exemplu paradigmatic pentru înțelegerea complexității identitare și a dinamicii diasporice. Prezentul studiu își propune să furnizeze cadrelor didactice și specialiștilor în științele educației un material de referință științific fundamentat, care poate servi atât ca resursă documentară pentru predarea disciplinelor socio-umane, cât și ca suport pentru dezvoltarea gândirii critice și a atitudinilor de toleranță și respect față de alteritate.
„Cine salvează o viață, salvează Lumea întreagă.” – Mishnah, Sanhedrin 4:5
Poporul evreu a apărut pentru prima dată ca un grup distinct în Orientul Mijlociu în al doilea mileniu înaintea erei noastre. Evreii de astăzi sunt un grup eterogen de oameni cu origini naționale diferite, caracteristici fizice diferite și grade și tipuri de religiozitate diverse. Termenul „evreu” se referă astăzi la orice persoană aparținând poporului evreu sau religiei iudaice prin convertire. Conform legii evreiești – Halakha – evreitatea se transmite de către mamă, adică evreii se nasc evrei. Pentru mulți, totuși, termenul nu se referă în mod explicit la o apartenență religioasă, ci implică recunoașterea unei istorii culturale comune.
Cuvântul evreu (în limba română există și varianta arhaică „ovrei”) provine din limba ebraică. Cuvântul ebraic עברי (ivrí) este înrudit cu verbul עבר „a trece”. Mitologia evreiască leagă acest nume de Eber (ebr. ‘Ever), un strămoș al lui Avraam (Abraham, ebr. Avraham), urmaș al lui Sem (ebr. Șem) sau de faptul că vechii evrei au venit în Canaan „de dincolo (ever) de râu” (Iordan sau poate Eufrat).
Denumirea „evreu” care a intrat în uz în limba română modernă e asemănătoare cu denumirea folosită astăzi în limbile italiană („ebreo”), rusă („yevrey”), sârbă, bulgară și greacă („evréos”). În aceste limbi etnonimele provenite din numele ebraic Iehuda („giudeo”, „jid”, „jidov”, „ioudaios”) au căpătat o conotație peiorativă.
Denumirea veche israelit (în varianta de pronunțare slavă și germană -„izraelit”) provine din etnonimul ebraic, בני ישראל, „fiii lui Israel”, unde Israel are semnificația tradiționala biblică de „a luptat cu Dumnezeu” (aluzie la lupta lui Iacob cu îngerul) sau poate „Luptătorul lui Dumnezeu”. Există ipoteza că numele Israel însemna de fapt El (Dumnezeul) este Stăpânitorul.
Denumirea „israelian” desemnează pe cetățenii statului modern evreiesc Israel, în majoritatea lor evrei, dar și de alte naționalități minoritare – arabi, cerkezi, armeni etc. Acest termen nu este, prin urmare, sinonim cu cel istoric și religios „israelit”.
Formarea diasporei evreiești a început după distrugerea primu lui templu de pe locul Ierusalimu lui de astăzi de către babilonieni în 586 înaintea erei noastre și a continuat în timpul Imperiului Roman.3 În timp ce unii evrei au rămas în regiune, trăind alături de alte gru puri religioase sau etnice, mulți au migrat. Astăzi sunt folosiți termeni diferiți pentru a ne referi la aceas tă diversitate geografică.
„Așkenazi” se referă la evreii care au migrat în nordul Fran ței și în Germania în jurul ani lor 800-1000 era noastră și mai târziu în Europa Centrală și de Est, unde mulți vorbeau idiș (un amestec de ebraică și germană).
„Sefarzi” sunt numiți evreii care au plecat din Spania și Portuga lia, unii stabilindu-se în Afri ca de Nord și Imperiul Otoman după ce au fost expulzați în tim pul Inchizițiilor din secolele al XV-lea și al XVI-lea. Limba lor – Ladino – este un hibrid de spa niolă-ebraică.
„Mizrahi” este adesea folosit pen tru evreii din afara acestor două grupuri europene. Strămoșii lor au rămas în mare parte în Orien tul Mijlociu sau au trăit în Africa de Nord sau Asia Centrală.4
Evreii etiopieni sunt cunoscuți și ca Beta Israel, dintre care mii de persoane locuiesc astăzi în Israel. (vezi 522667.pdf (osce.org)
Originea triburilor evreieşti este încă un subiect deschis cercetărilor istorice. Până în prezent, specialiştii în istorie şi cultură veche au stabilit că evreii au fost, la începuturi, nomazi semiţi, crescători de vite, cu familii conduse de femei care au venit din zona Ur, adică din Mesopotamia.
Mare parte din istoria acestor popoare a fost cunoscută prin intermediul Vechiului Testament, principalul izvor literar care face referire la populaţia evreiască. Totodată, specialiştii, prin cercetări arheologice, culturale, dar şi documentare, inclusiv în Vechiul Egipt, au reuşit să traseze o cronologie şi o istorie a începuturilor populaţiilor evreieşti.
Semiţi veniţi din Mesopotamia
Conform tradiţiei biblice, evreii au venit din Ur, un oraş chaldean situat în Mesopotamia antică, adică aproximativ Irakul de astăzi. Triburile evreieşti erau conduse de patriarhi, adică de bătrâni înţelepţi. Cel mai cunoscut, un adevărat fondator al istoriei evreilor, a fost Abraham, cel care a condus triburile evreieşti din Ur către Canaan. Israel Hanukoglu, în ”Brief history of Israel and Jewish people” menționa următorul aspect : ”Poporul lui Israel, deasemenea cunoscut drept poporul evreu, îşi are originea în Abraham, cel care a încetăţenit credinţa că este doar un singur Dumnezeu, creatorul universului. Abraham, fiul său Isaac şi nepotul său Iacob sau Israel, sunt consideraţi patriarhi ai israeliţilor. Toţi cei trei patriarhi au trăit în Canaan, numit mai târziu pământul lui Israel”.
Venirea evreilor în Canaan, conduşi de Abraham, s-a făcut în etape. Întâi, din Ur către Haran, apoi în Canaan. Aici, triburile evreieşti, de origine semitică, s-au aşezat printre alte triburi de cannaniţi. Organizarea lor era tipică. Erau nomazi, crescători de animale, conduşi de patriarhi, adică persoane venerabile care îndeplineau şi rol de lideri religioşi. Totodată, legile şi judecăţile erau făcute de sfaturi ale bătrânilor. Conform tradiţiei, corelate cu cercetările arheologice, perioada în care Abraham a început călătoria către Canaan poate fi plasată cronologic în 1800 îHR.
În această perioadă a patriarhilor, când evreii erau conduşi de personaje venerabile, mai mult preoţi decât lideri civili, tradiţia literară, în special Vechiul Testament, consemnează împărţirea evreilor în 12 triburi iniţiale, conduse de fii lui Iacob.
Moise, Exodul și monoteismul evreilor
Istoria evreilor din perioada antică, precum a fost descrisă în Biblie, mai ales perioada mai veche, a primului Templu, nu are încă destule dovezi arheologice și sunt istorici care susțin că o parte din narațiunea istorică biblică ar avea mai mult un caracter mitologic, deși descoperiri arheologice au întărit diverse date care apar în Biblie. Encyclopaedia Judaica (2007) recunoaște că cel mai probabil Moise nu a existat. Consensul istoricilor consideră că sclavia a milioane de evrei în Egipt și exodul a milioane de evrei din Egipt sunt evenimente lipsite de istoricitate. Consensul modern al istoricilor este că nu a existat vreun exod de proporțiile descrise în Biblie și că relatarea trebuie privită ca teologie și nu ca istorie, teologie care ilustrează cum Dumnezeul lui Israel a acționat pentru a-și salva și întări propriul popor.
Shaye J. D. Cohen (profesor la Universitatea Harvard), afirma faptul că „Cei mai mulți israeliți erau de origine canaanită; strămoșii lor nu au participat la un Exod din Egipt; Israeliții nu au construit piramidele.”
Conform Vechiului Testament, israeliții sau evreii sunt descendenții celor 12 triburi ale lui Israel, iar iudeii erau urmașii tribului lui Iuda, singurii evrei rămași după exilul babilonian. Tot potrivit Vechiului Testament, israeliții sau evreii sunt descendenți ai lui Avraam (Abraham), prin fiul său, Isaac (Ițhac), și fiul acestuia, Iacov (Iaakov, fratele geamăn al lui Isav) și a descendenților lui Iacov pe linie feminină. Iacov, care și-a schimbat numele în Israel, este considerat a fi primul evreu. Evrei sunt și cei care s-au convertit la iudaism și s-au alipit în cursul istoriei de poporul evreu pe pământul Palestinei (Eretz Israel) sau în diaspora. Apartenența individului la poporul evreu este în zilele noastre în mare măsură independentă de păstrarea normelor religioase sau a datinilor, când se bazează pe apartenența etnică a părinților și a bunicilor.
Potrivit religiilelumii.weebly.com, Iudaismul (din grecescul Ioudaïsmos, derivat din limba ebraică יהודה, Yehudah, „Iuda”; în ebraică: יַהֲדוּת, Yahadut, caracterele distinctive a iudeicului eáqnov), cunoscut şi sub numele de religie mozaică (după principalul profet evreu, Moise) este religia poporului evreu. Preceptele iudaismului au stat la baza religiilor monoteiste creştinism şi islam. Termenul iudaism îşi are originea în numele regatului Iuda, ţara tribului Iuda – descendenţii celui de-al patrulea fiu al patriarhului Iacob (sec. XVIII – finele sec. XVII î.Hr.) –cu capitala la Ierusalim, lăcaşul Marelui Templu.
Principiul religios cheie al iudaismului este credința într-un singur Dumnezeu, atotștiutor, atotputernic, binevoitor, transcendent, care a creat universul și continuă să-l guverneze. Potrivit adepților iudaismului, Dumnezeu i-a dezvăluit legile și poruncile sale lui Moise pe Muntele Sinai sub forma Torei (cinci cărți ale lui Moise, care formează baza legii și tradiției iudaice) – una dintre cele trei părți care compun Biblia ebraică, cunoscută și sub numele de Vechiul Testament. Pentru mulți adepţi ai tradiției evreieşti este un semn de respect să nu scrii numele lui Dumnezeu, deoarece, scriindu-l, îl poți șterge sau arunca. Adesea, în engleză se scrie „G-d” în loc de „God” (Dumnezeu)
În iudaism, autoritatea centrală nu se află într-o singură persoană, ci în texte și tradiții sacre. Practica tradițională se axează pe studiul și respectarea legilor și poruncilor lui Dumnezeu așa cum sunt scrise în Tora și interpretate în Talmud. Un lider religios evreu este cunoscut drept rabin – un cărturar și profesor al Torei care ajută la interpretarea și aplicarea legii evreiești. Rabinul, la fel ca persoanele laice, este obligat să se căsătorească și să experimenteze toate luptele și plăcerile vieții lumești.
Istoria iudaismului este împărţită în trei perioade:
- Perioada Templului din Ierusalim;
- Perioada talmudică;
- Perioada rabinică (din secolul al VI pînă în prezent)
Iudaismul ortodox contemporan s-a format pe baza mişcării fariseilor (pirushim) din perioada Macabeilor. Iudaismul contemporan nu are o instituţie sau personalitate, acceptată universal, care ar avea autoritatea dreptului, învăţăturii sau puterii. Surselele dreptului (Halaha) a iudaimului contemporan sunt: Tanahul (Tora scrisă) şi Talmudul (Tora orală). Halaha regulamentează aspectele vieţii evreilor care nu sînt reflectate în codurile penale sau civile din sistemul secular.
Din perspectivă pedagogică, familiarizarea elevilor cu istoria, cultura și specificul religios al poporului evreu contribuie la dezvoltarea mai multor competențe-cheie: competența de comunicare în limba maternă prin îmbogățirea vocabularului specific, competențele sociale și civice prin înțelegerea diversității culturale, competența de a învăța să înveți prin analiza critică a surselor istorice și culturale, precum și competența de sensibilizare și exprimare culturală. Integrarea acestor conținuturi în practica educațională necesită abordări didactice interactive și participative, care să stimuleze dialogul intercultural și să combată prejudecățile prin cunoaștere fundamentată științific. Astfel, studiul diversității etno-religioase devine nu doar un scop în sine, ci un instrument pedagogic pentru formarea cetățenilor democratici, capabili de empatie, gândire critică și respect față de valorile universale ale demnității umane – valori esențiale într-o societate educată pentru pluralism și coexistență pacifică.