Evaluarea este o dimensiune foarte importantă a procesului de învățământ, întrucât furnizează informații despre calitatea și funcționalitatea acestuia, în ansamblul său, cât și a unor componente ale sale – mijloace, metode, forme de organizare, conținut, caracteristicile agenților implicați în desfășurarea lui etc.
Asigurând realizarea feed-back – ului, a conexiunii inverse între receptorul şi transmiţătorul mesajului didactic, aceste informaţii – reprezentând, în esenţă, ,,informaţii de evaluare” – sunt absolut necesare pentru reglarea, autoreglarea şi ameliorarea activităţii de predare-învăţare. Esenţa evaluării rezidă tocmai în cunoaşterea, de către educator şi alţi factori responsabili, a rezultatelor activităţii şcolare în vederea ameliorării şi perfecţionării sale în etapele următoare. Factorii implicaţi pot interveni, prin intermediul reglării sau autoreglării (măsuri de corectare întreprinse de propunător), pentru îmbogăţirea desfăşurării sale.
În funcţie de perspectiva din care este abordată, evaluarea trebuie privită şi înţeleasă în mai multe direcţii:
a) ca instrument sau modalitate de reglare a proceselor de predare-învăţare şi, pe această bază, de ameliorare şi perfecţionare continuă a calităţii şi funcţionalităţii lor; în această ipostază, evaluarea îndeplineşte o funcţie corespunzătoare – funcţia corectivă, de reglare şi ameliorare.
b) ca judecată de valoare sau de merit asupra rezultatelor procesului de învăţământ, prin raportare la obiective; evaluarea utilizează măsurătorile, dar merge mai departe, implicând o judecată de valoare ; aşadar, din perspectiva axiologică şi în sens restrâns, evaluarea constă în formularea unor judecăţi de valoare referitoare la rezultatele obţinute în procesul de învăţământ, în diferite momente şi la niveluri diferite ale acestuia.
c) ca mijloc de comunicare a rezultatelor obţinute de elevi în activitatea de învăţare; aprecierea propunătorului, exprimată în cuvinte sau în indici numerici, constituie un mod specific de comunicare, un mesaj, pe care elevul îl recepţionează şi, în funcţie de semnificaţia lui, îşi reglează activitatea .
d) ca proces – majoritatea cercetătorilor care au abordat problematica evaluării au relevat această caracteristică; evaluarea este procesul prin care se stabileşte dacă sistemul îşi îndeplineşte funcţiile pe care le are, adică dacă obiectivele sistemului sunt realizate ; în acelaşi timp, evaluarea şcolară este procesul prin care se delimitează, se obţin şi se furnizează informaţii utile, permiţând luarea unor decizii ulterioare… actul evaluării presupune două componente relativ distincte: măsurarea şi aprecierea rezultatelor şcolare ; având această calitate de proces, evaluarea parcurge mai multe etape, se desfăşoară în timp, realizându-se pe parcursul procesului de predare-învăţare, secvenţial, sau în finalul său.
e) ca activitate, aceasta incluzând cicluri succesive de acţiuni complexe de constatare şi apreciere a rezultatelor, de diagnosticare sau analiză şi depistare a cauzelor care au dus la rezultatele respective, precum şi de prognosticare – de prevedere a desfăşurării ulterioare a procesului.
Şi la disciplina istorie, activitatea se încheie prin evaluarea randamentului şcolar. Evaluarea şi autoevaluarea rezultatelor obţinute de elevi în procesul predării-învăţării istoriei constituie o componentă importantă a Curriculum – ului şi reprezintă etapa finală a circuitului complet al învăţării. Este etapa cea mai importantă, dar şi cea mai dificilă. În acest moment atât propunătorul, cât şi elevii, constată şi stabilesc în ce măsură faptele istorice, abilităţile şi deprinderile planificate prin obiectivele fiecărei lecţii în parte s-au transformat, în urma predării-învăţării ei, din valori în sine în cunoştinţe pentru sine, adică în valori şi instrumente intelectuale, în schimbări de ordin cognitiv, atitudinal sau comportamental.
Examinarea, aprecierea şi notarea sunt operaţii fundamentale ale evaluării. Prima, însă, este cea mai importantă dintre ele, deoarece de obiectivitatea şi exactitatea cu care se înfăptuieşte depinde, într-o mare măsură, însuşi conţinutul evaluării. Factor extern al învăţării, evaluarea schiţează imaginea dascălului asupra nivelului de pregătire al elevilor la istorie, pe baza obiectivelor stabilite. Factor intern al învăţării, autoevaluarea oferă, în funcţie de aceleaşi criterii, imaginea elevului despre sine privind cunoştinţele de istorie, capacităţile intelectuale, sentimentele, atitudinile, comportamentele dobândite în procesul predării-învăţării. Când evaluarea coincide cu autoevaluarea, între propunător şi elevi se stabilesc relaţii principiale, de armonie, o atmosferă optimă de muncă şi de respect reciproc. Când evaluarea şi autoevaluarea randamentului şcolar nu se fac în funcţie de obiectivele operaţionale, care sunt criteriile ştiinţifice pentru a asigura obiectivitatea şi exactitatea verificării, atunci se declanşează o atmosferă conflictuală, de neîncredere, cu consecinţe negative asupra calităţii predării-învăţării istoriei în şcoală.
Raportul dintre obiectivele propuse şi rezultatul obţinut se stabileşte, prin evaluare, de către elev. Dacă evaluarea rezultatelor elevului este corectă, riguroasă, ea se transformă în ,,reglator” al întregii activităţi depuse de către propunător şi elev. Sistemul de evaluare vizează interdependenţa celor trei elemente constitutive:
- examinarea, care înseamnă operaţia de a supune un elev la o probă de verificare sau control a cunoştinţelor, priceperilor şi aptitudinilor; informaţiile obţinute constituie baza de date pentru emiterea aprecierilor.
- aprecierea, acţiunea de determinare a unei valori, de estimare a situaţiei actuale sau de dare a unor prognoze ale rezultatelor viitoare, pentru a dovedi că cineva întruneşte sau nu condiţiile cerute pentru a promova la disciplina respectivă;
- notarea, acţiunea didactică prin care, ca rezultat al procesului de examinare şi apreciere, propunătorul caracterizează performanţa elevului la un moment dat, cu ajutorul notelor, calificativelor, literelor sau culorilor .
Din acest punct de vedere, a evalua un elev înseamnă a înţelege şi a sesiza toată bogăţia şi complexitatea personalităţii sale, a o distinge – din punct de vedere calitativ – de a celorlalţi. Lărgind sfera evaluării, dincolo de limitele individualităţii elevului, propunătorul trebuie să sporească ponderea formativă a metodelor de evaluare continuă. În viziunea didacticii moderne, evaluarea rezultatelor obţinute de elevi cunoaşte, în funcţie de momentul realizării ei, raportată la desfăşurarea procesului de predare-învăţare-evaluare a istoriei, următoarele tipuri:
Evaluarea iniţială cuprinde testările făcute la începutul unui capitol, a unei lecţii sau teme ce urmează a fi predată, îmbrăcând, deseori, forma discuţiei pregătitoare în vederea revitalizării cunoştinţelor generale dobândirii lecţiei noi. Evaluarea iniţială oferă propunătorului ocazia să cunoască nivelul de cunoştinţe, priceperi şi deprinderi pe care le-au dobândit elevii, pe baza obiectivelor şi cerinţelor programei de istorie şi să constate golurile şi neclarităţile în pregătirea lor. În funcţie de realităţile constatate, propunătorul îşi stabileşte tactica şi strategia educaţională de realizare a obiectivelor lecţiei noi de istorie, îi orientează pe elevi să-şi concentreze atenţia şi eforturile asupra dobândirii esenţialului în formarea şi consolidarea noţiunilor de istorie, îi antrenează, pe baza deficienţelor constatate, să atingă ritmul lor de învăţare, performanţele stabilite la nivelul posibilităţilor individuale ale fiecărui elev.
Evaluarea continuă se realizează prin ascultarea la fiecare lecţie, prin lucrări de control sau mini-teste de eficacitate, cu rezolvare de scurtă durată, cu scopul de a stabili cauzele insuccesului, precum şi al factorilor care au asigurat reuşita. Pe baza constatărilor făcute, propunătorul intervine prompt în ameliorarea predării-învăţării lecţiei, eliminând neajunsurile, amplificând acumulările şi asigurând premisele necesare desfăşurării îmbunătăţite a secvenţelor următoare. Astfel apare necesitatea de a spori ponderea formativă a metodelor de evaluare continuă prin care se poate reveni asupra materiei necunoscute, prin care se reîntregeşte evaluarea finală a performanţei, prin care se pot opera modificări ameliorative atât în obiective, cât şi, mai ales, în desfăşurarea lecţiei propriu-zise.
Evaluarea sumativă constă în verificarea şi aprecierea periodică a rezultatelor şcolare. Ea se efectuează la sfârşitul unor perioade mai lungi de instruire (semestru, an şcolar, ciclu de învăţământ) şi vizează fie pregătirea de ansamblu a elevilor, fie rezultatele obţinute de ei la diferite discipline. Întrucât se efectuează la sfârşitul unor perioade de instruire deja încheiate, acest tip de evaluare nu le oferă elevilor posibilitatea să elimine lacunele pe care le au în pregătirea lor, să-şi îmbogăţească stilul de învăţare şi, pe această bază, să obţină un randament superior în activitate. Cu toate acestea, evaluarea sumativă (cumulativă) furnizează informaţii care pot fi valorificate, în scop ameliorativ, constituind sugestii şi puncte de sprijin în activitatea de perfecţionare continuă a metodelor şi tehnicilor de evaluare. Totodată, notele şi mediile şcolare obţinute de elevi la sfârşitul semestrului, anului şcolar sau a unui ciclu de învăţământ constituie elemente de referinţă unice, deci criterii de clasificare şi promovare a lor, realizându-se, astfel, una din funcţiile evaluării.
Bibliografie
1. FELEZEU, Călin, Didactica istoriei, Cluj-Napoca, Editura Presa Universitară Clujeană, 2000.
2. PĂUN, Emil, Introducere în pedagogie, Bucureşti, Ministerul Educaţiei şi Cercetării, 2005.
3. RANCU-BODROG, Gheorghe, Predarea istoriei românilor în şcoala primară, Drobeta Turnu-Severin, Editura Radical, 2003.