Egalitatea șanselor în educație reprezintă un principiu fundamental al sistemului de învățământ modern, care presupune accesul echitabil al tuturor elevilor la resurse, metode și oportunități de învățare. Într-un context educațional divers, în care elevii prezintă nevoi, ritmuri și stiluri diferite de învățare, instruirea diferențiată devine o strategie esențială pentru promovarea incluziunii și a echității.
Instruirea diferențiată vizează adaptarea activității de învățare – îndeosebi sub raportul conținutului, al formelor de organizare și al metodologiei didactice – la posibilitățile diferite ale elevilor, la capacitatea de înțelegere, ritmul de lucru propriu unor grupuri de elevi sau chiar fiecărui elev în parte. Este o abordare pedagogică prin care profesorul adaptează conținutul, procesul, produsele și mediul de învățare în funcție de caracteristicile individuale ale elevilor și presupune identificarea nivelului de dezvoltare cognitivă și emoțională a fiecărui elev, utilizarea unor strategii variate de predare și evaluare, crearea unui climat educațional flexibil și stimulativ
Conform Dicționarului de pedagogie contemporană, „natura și societatea umană progresează prin diferențiere și nu prin uniformizare, interesul educatorilor nu trebuie să fie tocirea particularităților individuale până la dispariție, ci respectarea lor, pentru ca prin educație și instrucțiune fiecare individualitate să poată fi transformat într-o personalitate umană capabilă să creeze noi valori materiale şi spirituale.” (Ștefan Bârsănescu – ”Dicționar de pedagogie contemporană”)
Școala, ca factor principal în formarea persoanelor apte de muncă, necesare în toate sectoarele vieții, are un rol bine definit privind instruirea și educația tinerilor, conform principiului formării continue, de lungă durată.
Profesorul întâmpină greutăți neprevăzute, aflându-se de multe ori în fața unor probleme determinate de natura specifică a gândirii și a trăsăturilor de personalitate ale elevilor, de aceea el trebuie să găsească modele curriculare de predare și evaluare diferențiate și personalizate, care să asigure valorificarea potențialului fiecărui elev.
Prin desfășurarea la clasă a unor activități raportate la particularitățile psiho-afective și motivaționale ale fiecărui elev, dascălul trebuie să-și cunoască toți elevii și să evite situațiile în care unii dintre ei, având capacități înnăscute și dobândite mai reduse, sunt puși în situația de a adopta anumite scheme comportamentale diferite într-un mediu nou, diferit de cel în care au trăit până la un moment dat. Trebuie evitat însă contactul brusc al elevului cu un mediu social necunoscut, generator de anxietate și nesiguranță, care poate determina izolarea (retragerea în sine), negativismul și nervozitatea.
Dificultatea de adaptare socio-afectivă la un mediu social nou nu trebuie să constituie întotdeauna cauza rămânerii în urmă la învățătură, aceasta fiind determinată de insuficiențele de dezvoltare și de lipsa unor deprinderi de muncă independentă, de lipsa unor algoritmi de învățare.
Numai printr-o abordare diferențiată a procesului educațional pot crește performanțele elevilor, eliminarea lacunelor în cunoștințe și abilități, stabilitatea atenției, puterea de concentrare în timp și rezistența la stimulii perturbatori.
Motivarea elevilor pentru actul de învățare, crearea situațiilor favorabile fiecărui elev prin descoperirea intereselor, aptitudinilor, propriilor posibilități de formare și valorificarea potențialului fiecărui elev constituie premisele unei învățări de calitate.
Motivația intrinsecă a elevilor pentru învățare (dorința acestora de a învăța) este puternic legată de interesul și satisfacția copilului, atribute care pot fi insuflate de către profesor în cadrul fiecărei ore de curs. Atunci când elevul învață să descopere ceva pentru sine, învățarea este mult mai eficientă decât atunci când învață determinat de presiuni exterioare.
Dintre cele mai uzuale exemple de bună practică în instruirea diferențiată amintim: gruparea elevilor pe niveluri de competență pentru activități specifice, utilizarea fișelor de lucru diferențiate, utilizarea la clasă a unor aplicații digitale care permit personalizarea sarcinilor (ex: platforme adaptive de învățare), evaluarea formativă și feedback individualizat și proiectele interdisciplinare care valorifică talentul fiecărui copil.
În concluzie, instruirea diferențiată este o dovadă concretă a respectului profesorului față de diversitatea elevilor din clasă și, prin aplicarea ei consecventă, dascălul contribuie la formarea unui sistem educațional echitabil și eficient, în care fiecare copil are șansa de a reuși .
Bibliografie
1. Georgeta Dan Spănoiu, ”Cunoașterea personalității elevului preadolescent”, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1981;
2. Ioan Cerghit, ”Alternative de instruire și învățare”, Editura Didactică și Pedagogică, București, 2008;
3. Ion Neacșu, ”Instruirea diferențiată – premise și strategii”, Editura Universitară, București, 2010;
4. Ștefan Bârsănescu, ”Dicționar de pedagogie contemporană”, Editura Enciclopedica Română, 1969.