Etapa postmodernă consemnează o evoluție și o transformare în toate domeniile. Aceasta aduce o deconstrucție și o reconstrucție a perspectivelor. Esența acestei etape constă tocmai în restructurarea modului de abordare a sistemelor, cu precădere a fenomenului educațional.
Statutul de cadru didactic, faptul că suntem implicați direct în procesul de educație, fiind părți active ale acesteia prin poziția de subiect, ne oferă posibilitatea să analizăm actul educațional din perspectivă internă. Un material care evidențiază acest aspect este materialul video-conferința lui Ken Robinson.
Conferința lui Ken Robinson vizează educația ca proces organic și pornește de la premisa că în educație este nevoie de o revoluție, nu de o evoluție. În opinia mea, acest aspect se referă la faptul că o educație ideală nu trebuie să se reducă la o standardizare și linearitate, ci să aibă în vedere copilul ca ființă unică, astfel încât să îi dea șansa la o dezvoltare egală, ținând cont de ritmul de dezvoltare, de potențialul său, dar și de nevoile și particularitățile individuale pe care le însumează. Pentru a asigura o formare eficientă a copilului este absolut esențial ca demersul educațional să fie centrat pe el, să îi respecte particularitățile și nevoile sale, să țină cont de acestea în procesul de instruire, astfel încât evoluția sa să fie amplă și benefică pentru sine. Ken Robinson precizează faptul că educația trebuie centrată pe copil și să îi valorifice talentele de care dispune, să îl ajute să performeze în domeniul ales, să îi furnizeze competențe, cunoștințe și capacități care să mijlocească specializarea sa și să îi ofere suportul necesar integrării sale socio-profesionale ulterioare. Un aspect important îl ocupă în această privință și relația educațională, influența pe care cadrul didactic o are asupra elevilor săi. Acesta constituie un exemplu și un model pentru participanții la educație, având ca scop principal schimbarea calitativă a unor vieți. Astfel înainte de a preda conținutul propriu-zis, cadrul didactic ar trebui să acorde o importanță deosebită și asupra personalității copilului, să îi consolideze sentimente, să dirijeze dezvoltarea unor însușiri sufletești și să cultive în aria personalității sale sămânța moralității, a virtuții și a încrederii de sine. Fiecare experiență trăită în cadrul școlii este o situație de învățare, iar educația de asta are nevoie: de valorizare a diferențelor, de încurajare a creativității, de dezvoltare a potențialului fiecărui elev, de creștere și de motivare a acestuia.
Această conformitate și standardizare a educației, pe care o menționează Ken Robinson, decurge din faptul că elevul este de multe ori privit ca pe un depozitar și reproducător de informații, idei și concepte, care ar trebui să știe totul, să facă doar ceea ce se cere, fără a ține cont de dorințele, nevoile și pasiunile lui, astfel că ar fi de dorit să se realizeze o personalizare și interiorizare a educației, prin care fiecare să îi atribuie propriile valențe. Tot în materialul postat se vorbește despre o transpoziție de la un model industrial la unul agricol care să aibă ca punct de plecare tocmai abordarea educației ca proces organic. Acesta este rentabil în raport cu eliminarea șabloanelor și cu fixarea pe ceea ce este esențial: ancorarea educației la prezentul pe care tinerele generații îl trăiesc și găsirea unor soluții care să valideze predispozițiile de care acestea dispun.
Fenomenul educațional în ansamblul său oglindește faptul că o educație defectuoasă are ca efecte un viitor dezastruos. Latura deficitară a educației o reprezintă chiar conformitatea și impunerea limitelor. Principalele bariere de care se lovesc elevii în școală: etichetarea, îngrădirea libertății de exprimare, limitarea creativității, promovarea și generalizarea unor stereotipuri. Cu alte cuvinte, se acordă o viabilitate repetării mecanice și clișeelor verbale. O perspectivă proprie asupra educației face referire la faptul că fiecare persoană care contribuie la dezvoltarea noastră ca adult, ne influențează parcursul și devine o parte integrantă în desăvârșirea noastră ulterioară. Însă o educație deficitară, de care nimeni nu are nevoie, se situează în opoziție cu toate aceste lucruri, fiind vorba despre un proces orientat către implementarea unor idei clar stabilite, ce țin cont doar de precepte. Așadar, educația are nevoie de o inovare, care să presupună ca un profesor să ofere șanse egale elevilor, să îi orienteze către situații de învățare și să le potențeze propriile resurse de care dispun, alături de spiritul de explorare și dorința de cunoaștere.