Educaţia şi dezvoltarea competenţei sociale

Competenţa socială a fost definită de-a lungul timpului de mai mulţi cercetători. În viziunea unor cercetători, competenţa socială este o modalitate învăţată, acceptabilă social, de a te comporta, care permite interacţiunea eficientă cu alte persoane. (Smart & Sanson, 2003) Sau abilitatea de a te implica cu succes în interacţiuni sociale şi relaţii interpersonale, precum şi abilitatea de a interpreta mesajele comunicării verbale şi nonverbale (Larson, Whitton, Hauser & Allen, 2007), ori modalitatea de a administra şi de a construi relaţii sociale într-un anumit context. (Murakami, Murray, Sims & Chedzey, 2009)

Competenţa socială este capacitatea unei persoane de a relaţiona într-un mod adecvat cu cei din jur, a avea capacitatea de a coopera şi colabora în cadrul unui grup, precum şi capacitatea de a respecta diversitatea. Cercetările realizate de-a lungul timpului au arătat că şansele de a deveni un adult competent social cresc dacă vârsta la care se începe educaţia din acest punct de vedere este mai mică. Astfel, un copil de grădiniţă cu cât a reuşit să relaţioneze cu alte persoane, să coopereze şi să colaboreze în cadrul jocului, a unor activităţi la grupă, se va integra mai uşor în societate, se va descurca mai bine la activităţi desfăşurate în timpul şcolii, în grupul de prieteni, la locul de muncă.

Competenţele sociale se manifestă prin comportamente învăţate şi acceptate social care permit unei persoane să interacţioneze eficient cu ceilalţi (Gresham şi Elliott, 1984). Astfel, competenţele sociale sunt acele abilităţi care permit modularea comportamentelor unui individ pentru a realiza interacţiuni sociale funcţionale cu ceilalţi. A împărtăşi cu ceilalţi lucruri sau activităţi, a ajuta, a iniţia relaţii, a cere ajutor, a face complimente sunt modalităţi prin care se exprimă abilitatea socială.

La preşcolari, abilităţile sociale au ca şi consecinţe relaţii interpersonale adecvate acasă, la grădiniţă şi în alte medii care presupun astfel de interacţiuni. Abilitatea unui copil de a stabili relaţii pozitive cu ceilalţi are un impact major pentru toate aspectele dezvoltării sale. Măsura în care se înţelege cu ceilalţi, cooperează cu cei din jur prevesteşte adaptarea lui în viaţa de adult.  Prin cercetări ştiinţifice s-a dovedit faptul că  „copiii care nu sunt plăcuţi de ceilalţi, care sunt agresivi şi opozanţi, care nu reuşesc să menţină relaţii apropiate cu ceilalţi copii prezintă un risc major” pentru adaptarea socială ulterioară (Hartup, 1992).

Consider că este foarte importantă dezvoltarea competenţei sociale la preşcolari prin diferite modalităţi, pentru a forma adulţi care se integrează uşor în viaţa socială.

Literatura de specialitate arată că acei copii care nu au dezvoltat un nivel minimal al competenţei sociale până la vârsta de 6 ani, au o probabilitate mai mare să prezinte dificultăţi legate de stabilirea şi menţinerea relaţiilor în viaţa adultă ( McClellan şi Katz 2001). Studiile care au investigat acest subiect sugerează că dezvoltarea competenţei sociale în perioada copilăriei mici favorizează adaptarea socială, emoţională, dezvoltarea cognitivă şi academică ulterioară (McClellan şi Katz 2001).

Copilul în primii ani de viaţă experimentează mediul prin prisma relaţiilor pe care le stabileşte cu adulţii din jurul său. Calitatea şi stabilitatea relaţiilor copilului în primii ani de viaţă constituie baza pentru toate achiziţiile ulterioare: încrederea în sine, sănătatea mentală, motivaţia de a învăţa, performanţele şcolare, succesul profesional, abilitatea de control a impulsurilor agresive, abilitatea de rezolvare prosocială a conflictelor, distincţia între bine şi rău etc.

Perioada copilăriei este numită de unii specialişti perioada ,,magică”, tocmai datorită schimbărilor şi salturilor uimitoare care surprind toate nivelurile de dezvoltare a copilului. Atunci când competenţele sociale sunt optim dezvoltate, toate nivelurile de dezvoltare acţionează împreună într-un mod integrat.

Cea mai importantă caracteristică a omului este aceea de a nu fi doar un produs al evoluţiei biologice naturale, ci şi un produs al unei modelări sociale şi culturale a personalităţii.

Există o serie de argumente indubitabile asupra rolului decisiv al învăţării şi socializării în formarea personalităţii umane.
Cazul celor două doua fetiţe, Amala şi Kamala, descoperite într-o pădure într-o stare complet animalică şi crescute apoi într-un orfelinat este foarte celebră. Una dintre fetiţe nu a supravieţuit, iar cealaltă după mulţi ani de eforturi folosea doar câteva cuvinte şi nu stăpânea mersul biped.

Un alt argument pro educaţie este cazul fiinţelor umane adoptate şi crescute de animale, la un loc cu puii lor. Aceste cazuri demonstrează rolul esenţial al educaţiei în formarea individului ca om. Educaţia urmăreşte formarea unui tip de personalitate care să corespundă cerinţelor sociale, dar care să fie capabilă să se adapteze schimbărilor sociale ce pot interveni.

Comenius susţinea că „fiecare om se naşte capabil să dobândească cunoaşterea lucrurilor” şi „omul, ca să devină om, trebuie educat”. La fel, J. Locke spunea : „nouă zecimi din oamenii pe care îi cunoaştem sunt ceea ce sunt, buni sau răi, folositori sau dăunători, prin efectul educaţiei. Educaţia este aceea care determină diferenţa dintre oameni”. Alţii spun că ereditatea este mai importantă decât educaţia, însă cercetările au dovedit necesitatea educaţiei în viaţa individului, în dezvoltarea acestuia.

Cercetările antropologice au dovedit faptul că omul este o fiinţă socială, deci trebuie educat şi este educabil. Astfel reuşeşte să relaţioneze adecvat cu semenii săi şi să se integreze în societatea în care trăieşte. Acesta se poate realiza doar dacă prin educaţie dezvoltăm competenţele sociale ale copilului.

BIBLIOGRAFIE
1. Catrinel A. Ştefan, Kállay Éva (2011) Dezvoltarea competenţelor emoţionale şi sociale la preşcolari, Ghid practic pentru educatori, Colecţia Educaţie, Cluj- Napoca;
2. Dulamă, Maria Eliza (2010), Didactică axată pe competenţe, Editura Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca;
3. Larson, J.J., Whitton, S.W., Hauser, S.T., & Allen, J.P. (2007). Being Close and Being Social: Peer Ratings of Distinct Aspects of Young Adult Social Competence. Journal of Personality Assessment, 89 (2), 136-148.
4. Murakami, K., Murray, L., Sims D., & Chedzey, K. (2009). Learning on Work Placement: The Narrative Development of Social Competence. Journal of Adult Development, 16, 13–24.
5. Smart, D., & Sanson, A. (2003). Social competence in young adulthood – its nature and antecedents. Journal of the Australian Institute of Family Studies.

 

prof. Magda Hideg

Profil iTeach: iteach.ro/profesor/magda.hideg

Articole asemănătoare