Educația pentru Iubire

Se spune că Iubirea inspiră și vindecă, relevă puteri nebănuite și transformă. Ea este subiectul de interes al filosofilor, oamenilor de ştiinţă, poeţilor, compozitorilor, misticilor, pictorilor, scenariştilor, decadenţilor sau puritanilor.

Aristotel spunea despre ea că este alcătuită dintr-un singur suflet care sălăşluieşte în două trupuri. Dante spunea că ea mişcă soarele şi celelalte stele. La atingerea ei, oricine devine poet, reflecta Platon. Pentru Charles Baudelaire ea era nevoia de a ieşi din tine însuţi, iar Mahatma Gandhi credea că un laş este incapabil să o manifeste, ea fiind doar prerogativul viteazului. Martin Luther King Jr. afirma că ea este singura forţă capabilă să transforme un duşman într-un prieten iar Albert Einstein o considera un profesor mai bun decât datoria.

«Viaţa este cel mai mare avut al nostru şi iubirea, cea mai înaltă afirmare a ei.», spunea Leo Buscaglia, profesor şi autor premiat de circulaţie internaţională, ale cărui prelegeri şi conferinţe despre iubire au fost extrem de populare în anii 80, el fiind numit şi „Dr. Love”.

Ce loc îşi găseşte Iubirea în Psihologie?

Există, cel puţin în ştiinţele socio-umane, tot atâtea perspective diferite pe cât de multe tipuri conceptualizate de iubire. Toţi recunosc importanţa iubirii şi nevoia pentru iubire dar nu există încă un consens în ceea ce priveşte definiţia ei. Pare a fi imposibil de cuprins într-o formă sistematizată, clară.

Totuşi, filosofii, sociologii, psihologii, chiar și antropologii  sunt de acord cu existenţa a mai multor tipuri de iubire: romantică, pasională, platonică, filială, parentală, pătimaşă, apoi patriotismul, prietenia, iubirea transcedentală pentru umanitate, iubirea de Dumnezeu, iubirea de sine. În psihologie îl amintim pe Sternberg (1986) care sugerează în teoria sa triunghiulară că iubirea este alcătuită din trei elemente, intimitate-pasiune-angajament şi că 8 tipuri diferite de iubire rezultă din combinaţia acestor elemente bazale: noniubire (cele trei elemente nu există sau sunt în proporţie nesemnificativă), prietenie (mai multă intimitate în sensul apropierii sufleteşti), iubire pătimaşă (mai multă pasiune), iubire goală (doar angajament), iubire romantică (intimitate şi pasiune), iubire partenerială (intimitate şi angajament), iubire prostească (angajamentul se face sub influenţa unei pasiuni oarbe) şi iubire desăvârşită (cele trei elemente sunt in mod egal prezente).

Încercările din ultimii douăzeci de ani în ceea ce priveşte studiul riguros al acestui fenomen sunt salutare. Peterson şi Seligman remarcă faptul că “oamenii au teoretizat iubirea şi relaţiile de când au început să teoretizeze despre orice.

În mod surprinzător, doar în ultimii 30 de ani au fost folosite metodele ştiinţei empirice pentru a înţelege şi explica iubirea.” În această perioadă cercetarea s-a făcut în cadrul a două şcoli separate de gândire. Prima, cea a psihologiei dezvoltării şi biopsihologiei, studiază legăturile părinte-copil (ataşamentul) şi substratul biologic al atracţiei sexuale, susţinând teza conform căreia forţa dominantă în relaţia de iubire este ataşamentul şi/sau atracţia sexuală. A doua şcoală de gândire susţine că iubirea este un fenomen psihologic, social şi cultural. În cadrul acestei perspective există cele mai multe dezbateri şi concluzii divergente datorită multiplelor semnificaţii care îi sunt atribuite iubirii.

Până nu demult părerile au fost împărţite şi în ceea ce priveşte iubirea ca experienţă plăcută sau, din contră, dureroasă fiind mult mai mulţi cei care au afirmat că iubirea romantică este o experienţă destabilizatoare. Thomas Scheff (2003) crede, însă, că aceştia o văd în felul acesta pentru că iau în considerare doar afectul pe care el îl numeşte „orbire” sau/şi impuls sexual. În cadrul unor studii interesante, elaborând asupra multiplelor înţelesuri care i se atribuie iubirii şi ambiguităţii termenilor folosiţi pentru a o defini, Thomas Scheff a propus un concept mai clar şi mai cuprinzător al iubirii, unul bio-socio-psihologic. Acesta are două baze fizice: ataşamentul şi atracţia (sexuală) şi o bază psiho-socială: comuniunea (conştiinţă împărtăşită plus identitate împărtăşită). Scheff răspunde la majoritatea concluziilor cercetătorilor sceptici că iubirea adevărată nu este nici dependentă (dezechilibrată, „dureroasă”), nici independentă (izolată, „dureroasă”), ci este interdependentă şi echilibrată.

Recent, însă, după cum remarca și Seligman, cele două şcoli de investigaţie menţionate mai sus au început să îşi integreze eforturile de cercetare în mod constructiv. Şi din ce în ce mai mulţi teoreticieni proiectează iubirea în rândul emoţiilor pozitive: Barbara Fredrickson şi Christine Branigan (2005), George Vaillant (2008), Deci si Ryan (2008) etc.

Psihologia Pozitivă menţionează „Iubirea şi Capacitatea de a Iubi” în rândul celor 24 de puteri caracteriale care sunt rezultate din cercetarea fundamentală în domeniu. „Iubirea şi Capacitatea de a Iubi” este definită ca fiind „valorificarea relaţiilor apropiate cu ceilalţi, în special acelea în care dăruirea şi grija sunt reciproce.” Alături de Bunătate şi Inteligenţă Socială, iubirea intră în categoria „virtuţilor umanitare”.

B. Fredrickson şi C. Branigan (2005), două cercetătoare în „literatura pozitivă”, afirmă că experienţa iubirii presupune prezența mai multor emoţii pozitive precum interesul, bucuria şi satisfacţia. Mai mult, în ceea ce priveşte efectele pozitive, iubirea dezvoltă resursele sociale şi lărgeşte „repertoriul gândurilor şi acţiunilor” oamenilor în sensul că aceştia explorează, percep, trăiesc mult mai intens atunci când iubesc. Alex Linley (2003) găseşte că „relaţiile pozitive, de iubire sunt în mod intrinsec recompensatoare şi ne ajută să evoluăm”, considerând în plus că iubirea, fiind legată de expansiune, corelează pozitiv cu stima de sine, încrederea în sine, speranţa, optimismul, eficacitatea, empatia şi recunoştinţa.

Aşadar, atât cercetarea diferenţiată referitoare la tipurile de iubire, cât şi noul curent pozitivist recunosc nevoia de a iubi si de a fi iubit a omului, cât şi efectele pozitive ale experienţei iubirii. Fără această experienţă, nici un copil, tânăr sau adult nu va fi cu adevărat fericit, indiferent de nivelul succesului pe care îl va atinge în plan profesional. Nu există persoană care să fi avut depresie fără să nu fi fost / să nu se fi simțit şi singură sau nefericită în relaţiile interpersonale şi/sau intime. Sentimentul de aparţinere, de ataşament sănătos, de iubire – reprezintă o nevoie vitală a omului. Din cele 5 nevoi fundamental umane teoretizate de Abraham Maslow, „sentimentul de aparţinere şi iubire” este a treia nevoie, ea fiind definită ca „intimitatea şi afecţiunea primită din partea prietenilor, familiei, persoanei iubite”.

Având în vedere toate aceste informaţii furnizate de literatura de specialitate, poate că practica în Știinţele Educaţiei și Psihologie ar trebui să se focalizeze la fel de mult pe educaţia pentru iubire şi dezvoltarea capacităţii de a iubi şi a fi iubit, pe cât de mult se focalizează pe dezvoltarea altor abilităţi şi rezolvarea problemelor deja prezente la copii şi tineri. Aşa s-a procedat recent şi în aria caracterului şi dezvoltării puterilor caracteriale, folosind rezultatele din cercetarea fundamentală şi creând în acest sens intervenţii pilot care mai apoi au devenit programe şi intervenţii de succes în multe şcoli gimnaziale, licee şi universităţi din Europa și SUA. Acest tip de educaţie preventivă stă la baza tezei fundamentale a psihologiei pozitive, potrivit căreia este mai important şi mult mai eficient să previi, decât să intervii.

Referințe bibliografice:
Deci, E.L.& Ryan, M.R.(2008): „Self-Determination Theory: A Macrotheory of Human Motivation, Development, and Health.” Canadian Psychology, Vol. 49, No. 3, 182-185
Fredrickson, B.& Branigan, C.(2005): „Positive emotions broaden the scope of attention and thought-action repertoires”. Psychology Press: Cognition and Emotion, 19(3), 313-332.
Linley, A. (2003). „Leading A Positive Life.” www.enpp.org
Peterson, C.& Seligman, M. (2004): „Character Strengths and Virtues. A Handbook and Classification.” Oxford University Press, USA.
Scheff, T. J. (2003): „Attachment, Attunement, Attraction: 24 Kinds of Love.” Santa Barbara, CA. www.soc.ucsb.edu/faculty/scheff/29.html
Sternberg, R. (1986): „A Triangular Theory of Love.” Psychological Review. 93(2),119-35.
Sternberg, R. & Gracek, S. (1984): „The Nature of Love.” Journal of Personality and Social Psychology. 4 (2), 312-29.

Accesări: 166

Articole asemănătoare