Educația religioasă din perspective a trei factori: Familia, Biserica și Școala

Trăim vremuri din ce în ce mai secularizate. Duhul acestei materializări a spiritului a pătruns până la „despărțitura dintre suflet și duh”. Tinerii sunt cei pe care îi urmărește această stare de indiferentism religios. Oare de ce? Nu ne putem plânge că trăim vremuri în care tinerii nu ar avea acces la spiritualitate. Cu toate că poporul român beneficiază de educația religioasă a copiilor, începând de la o vârstă fragedă până la adolescență, totuși, pe măsură ce înaintează în vârstă, parcă devin tot mai indiferenți, mai apatici și fără sens în direcția valorilor morale. Ce se întâmplă cu semănătura pe care părinții, preoții și dascălii de religie o aruncă în sufletele acestor copii?

Sămânța aruncată prin educația spirituală pe care părinții o realizează, într-un mod personal, prinde rădăcini vizibile în sufletele elevilor în primii ani de școală, respectiv în clasele primare.

În această etapă a școlarizării, elevii devin ”sugativele” care ar absorbi, cu mare sete, orice povestioară și învățătură moarlă. Dacă dascălul are, pe deasupra, și vocație, copilul se află într-un mare câștig, el devenind ”peștișorul auriu” prins  în undița ”pescarului de oameni”. Ce se întâmplă, însă, mai târziu, cu această sămânță care arăta că prinde rădăcini  în primii ani de școală? Trecerea la nivelul superior de învățământ și ieșirea de sub aripile protectoare ale dăscăliței face ca elevii să simtă  o nesiguranță și un dezechilibru emoțional deoarece preluarea lor sub alte aripi ale dirigintei crează o ruptură fără protecție totală. Învățătoarea era trup și suflet pentru elevii ei, cu timp și fără timp. Diriginta nu mai poate să fie, în același ritm și la aceeași intensitate, ca și învățătoarea.

Rolul învățătoarei în viața spirituală a elevilor este esențială în primii ani de școală. Ea este cea care asistă, de cele mai multe ori, la orele de religie. Merge în același duh cu profesorul de religie. Simte că educația religioasă o ajută foarte mult în formarea caracterelor elevilor, în disciplinarea lor, simte că ei devin mult mai buni, mai atenți unii cu alții, mai altruiști, mai răbdători, mai corecți, mai săritori în ajutorul semenilor, mai liniștiți, mai iubitori. Chiar unele învățătoare nu încep ziua fără să rostească rugăciunea ”Tatăl nostru” la începutul activităților sau la masă. Sunt de admirat astfel de dăscălițe.  Elevul de clasă primară crede mai mult în ceea ce spune învățătoarea decât în ceea ce spune mama. Este lege, cuvântul învățătoarei.

Este mare nevoie de învățătoare creștine, de curajul mărturisirii lor, de arderea în sfeșnic a credinței lor din care să se aprindă și căndeluțele copilașilor. În acești ani ai copilăriei se pun bazele devenirii lor spirituale, culturale și morale. Nu este ușor să formezi viitoare dăscălițe care să fie modele spirituale pentru copii. Observ lucrul acesta chiar în cariera mea didactică, în Colegiul Pedagogic, unde îngrijim și cultivăm pepiniera viitoarelor dăscălițe. De multe ori reflectez profund, cu durere, la ceea ce scoatem de pe băncile școlii. Iar dacă scoatem și elemente valoroase, oricât aș fi muncit, nu este meritul meu. Eu nu am făcut decât ceea ce eram datoare să fac. Meritul este al lui Dumnezeu că a căutat spre inima lor, sau meritul este al lor pentru că și-au deschis inima, mai mult decât altele, să le picure har divin cu care să colaboreze în devenirea lor spirituală. De asemenea, meritul se cuvine să fie recunoscut ca aparținând părinților lor vrednici, care le-au semănat în suflet credința, frica de Dumnezeu, dragostea și dăruirea.

Probabil,  în această pierdere a ”mamei de la școală”, a modelului de viață, a luminii vieții lor stă și stagnarea creșterii acestor semințe în viața spirituală, sau mai apoi, în uscarea rădăcinilor acestor semințe, la nivelul gimnazial de învățământ. Părinții, din păcate, lasă totul pe seama școlii, chiar și activitățile spirituale pe care sunt datori să le facă pentru copiii lor, respectiv, participarea la slujbele Bisericii, la Taina Spovedaniei și a Împărtășaniei.  De multe ori, copiii nu găsesc în părinți modele spirituale pentru că, argumentează aceștia, au trăit în vremuri în care nu se permitea educația religioasă. Nu există nicio justificare în astfel de argumentări. Vârsta aceasta corespunde cu crizele pubertății, în care elevii încearcă să se cunoască, să-și creioneze personalitatea mult mai vizibilă. Dacă ei nu vor găsi în dascălul de religie o ”mamă de la școală” în care să se regăsească chipul învățătoarei care-i știa problemele și frământările, atunci crizele lor se vor adânci și se vor închide în ei înșiși, refuzând o comunicare care le-ar aduce un plus de cunoaștere. Profesorul de religie poate să fie liantul dintre aceste treceri de la ciclul primar la cel gimnazial, deoarece, el îi cunoaște de cel puțin patru-cinci ani.

Din păcate, ruptura este mult prea mare, angoasele și incertitudinile  la fel, fapt pentru care trăirea religioasă slăbește. Dacă în anii claselor primare, profesorul de religie, însoțit de doamna învățătoare, ducea copiii la  Biserică pentru Taina Spovedaniei  și Împărtășaniei  în timpul posturilor, la gimnaziu, această activitate extrașcolară se diminuează din cauza birocrației și a dosarelor care trebuie aprobate pentru ieșirea din școală. Părinții, prea puțin sprijină această educație spirituală oferindu-li-se copiilor ca model. Fericiți acei copii care au astfel de părinți!

Urmează perioada liceului când, elevii caută să iasă și mai mult în evidență, caută să braveze, să devină populari și apreciați de colegi, să li se audă opiniile, să nu fie blamați că sunt anchilozați și demodați cu credința și Biserica. Ei vor căuta să se expună teribilismului și curajului nesăbuit și iresponsabil. Tocmai de aceea, semnele credinței și ale trăirii lor nu sunt expuse, ci interiorizate, mai mult formal. De multe ori, vezi tineri care, trecând pe lângă o biserică, fiind într-un mijloc de transport, înconjurati de colegi, abia că-și mai fac semnul sfintei cruci, așa, pe sub haină sau cu limba în gură, cum o mărturisesc unii. De ce oare? De cine le este teamă sau rușine? De ce nu au curajul mărturisirii pe care-l aveau odinioară când erau în clasele primare? Se pare că anturajul și influiența colegilor sunt mult mai puternice.  Iată că, încet, încet, duhul  credinței slăbește, cu toate că acești tineri au parte de 12-13 ani de religie. După atâția ani ar trebui să se vadă. Ce s-ar întâmpla dacă nu ar fi religia în școală? De bine, de rău, moralitatea din școli se datorează, în foarte mare parte, orei de religie. Dacă înainte de Revoluție, moralitatea civică era dictată prin asuprire și frică, după acest eveniment, cum ar fi  fost acești tineri dacă nu aveau reperele morale date în cadrul orei de religie?  Cu toate că se face educație religioasă, tot ne plângem că nu există moralitate și bun simț în rândul tinerilor. Dar dacă n-ar fi fost orele de religie în școală?

Profesorii de religie fac tot ce le stă în putință. Nu au de ce să se învinovățească.  Totuși, pot să-și îmbunătățească metodele de predare, participând, din când în când, la formarea continuă. Ei trebuie să realizeze activități atractive pentru elevi, ca să-i apropie mai mult de credință și de Biserică.  Profesorilor de religie li se cuvine toată aprecierea și stima, deoarece pentru ei s-a dat marele examen în fața întregii națiuni, fiind evaluați nu de inspectori, care, poate ar fi fost mai îngăduitori, ci tocmai de elevi și de părinți. Este vorba despre anul 2014, când s-au solicitat cereri din partea părinților pentru ca elevii să participe la orele de religie. Profesorii ”au trecut atunci pe sub furcile caudine”, neștiind care este feedback-ul real din partea elevilor. A fost surprinzătoare dorința părinților. Un procent de 93% au solicitat, sincer, participrea copiilor la orele de religie. Aceasta a fost examinarea și cernerea. Dar dacă s-ar fi făcut această examinare cu profesorii de alte discipline?  Iată de ce, din partea profesorului de religie există toată străduința de a-i apropia pe copii de Biserică.

Ca lucrurile să meargă bine, ar trebui să concure cei trei factori: familia, Biserica și școala. Școala își aduce aportul ei. Familia este, însă, ”cheia” revenirii națiunii pe făgașul ei moral. Dacă familia nu este model pentru tânăr, într-ale credinței, nu are cum să-și aducă aportul în mod substanțial. În sprijinul familiei trebuie să vină și Biserica. Un exemplu, pe lângă multe altele, ar fi de luat de la comunitățile parohiale din diaspora, respectiv cum se implică Biserica în viața familiei. Impilcându-mă mai mult în viața comunităților românești din Italia, prin promovarea identității românești în rândul tinerilor, am observat o activitate de admirat. De exemplu, la Veneția, părintele protopop de acolo, împreună cu doamna preoteasă, își pun timpul la dispoziția familiei, zilnic de la ora 7 pâna la ora 17, începând din data de 10 iunie și pâna la mijlocul lunii iulie, respectiv, de când încep elevii să intre în vacanța de vară. Părinții nu pot să-și lase copiii nesupraveghiați atâtea ore, fapt pentru care, părintele face cu ei școală de vară, în mod gratuit. Așa își apropie, părintele, tinerii de biserică. De ce n-ar putea să se facă și la noi astfel de școli de vară, pe durate mai scurte?  Bineînțeles, sunt atâtea și atâte activități prin care Biserica poate să-și apropie copilașii de sfintele slujbe.

Până aici am abordat mai mult aspectul negativ al devenirii copilașilor noștri, respectiv al  lipsei de entuziasm pentru credință de la o anumită vârstă. Trebuie să avem în vedere și devenirea spirituală a copiilor datorată rolului asumat al familiei în a fi pildă și model pentru tinerele vlăstare. Nimic mai frumos decât să aflăm, noi, dascălii de religie, de la copilași că au fost cu părinții și cu bunicii  lor la Biserică, sau că s-au spovedit și împărtășit. Noi, dascălii, nu facem altceva decât să clădim cărămidă peste cărămidă la piedestalul la care au trudit părinții, cei care au pus temelia vieții religioase a copiilor. Moralitatea acestor copii se datorează familiei, fapt pentru care, noi nu avem niciun merit. Dacă Biserica are credincioși, se datorează tot familiei.

Iată, strânsa colaborare dintre cei trei factori, interdependența lor, reciprocitatea lor. Trebuie să avem încredere că dacă fiecare își va face datoria, ca pentru Dumnezeu, poporul român va avea numai de câștigat, pentru că neamul nostru este eminamente religios prin născare. Avem o structură solidă a credinței și a culturii. Aceasta a stat și la temelia unității de neam. Trebuie să luptăm pentru această nobilă misiune de a fi aleși să semănăm semințele credinței în holda Celui Prea Înalt.

Un mod inedit de a semăna cuvântul lui Dumnezeu, asumat ca o misiune a Bisericii în sânul familiei prin intermediul tehnologiei, l-am aplicat anul acesta, prin realizarea celei de a doua ediției a Concursului online, cu participare internațională ”Alături de Hristos în Europa secolului XXI”. Concursul s-a desfășurat în data de 10 martie 2018. S-au implicat 12 țări din Uniunea Europeană și SUA, respectiv, Italia, Spania, Irlanda, Danemarca, Belgia, Austria, Germania, Grecia, Turcia, Republica Moldova, Chicago și, evident, România. Regulamentul și programa concursului au fost distribuite Mitropoliilor din Europa și Episcopiilor încă din octombrie 2017. Scopul acestui concurs a fost de a da valoare activităților educativ-spirituale pe care comunitățile eclesiale din diaspora le realizează cu copiii. Deși nu au parte de o educație religioasă, în strictul sens al cuvântului, ci de o îmbinare de activități spirituale și culturale, totuși au dorit să implice copiii în această activitate didactică inedită. Realizarea proiectului a necesitat implicarea a 35 de cadre didactice de religie din județul nostru, profesori care au realizat linku-rile pe de platforma concursului cu itemii specifici nivelurilor de învățământ. Noutatea, pentru anul acesta, a fost crearea linkuri-lor și pentru clasele primare, clase care sunt cele mai dornice de a se implica în concursuri pentru religie. O altă noutate a constat în faptul că i-am dat o dimensiune ecumenică, la recomandarea Inspectorului General din MEN, conf. univ. dr. Vasile Timiș. Astfel, au participat următoarele confesiuni: romano-catolică, greco-catolică, reformată, baptistă, adventistă și penticostală. Reprezentanții acestor culte au realizat echipe cu care au lucrat itemii confesiunilor pe care le reprezenta. Sub tutela aceluiași concurs, au participat mai multe confesiuni, respectându-și învățătura, pe baza linkurilor create pentru fiecare dintre ele de către reprezentații cultului.

Este impresionant feedback-ul oferit de dascălii, părinții și copiii din diaspora. Mărturisirile lor, nu fac altceva decât să ne încurajeze să ducem mai departe acest concurs, și această modalitate modernă de abordare a religiei.

Accesări: 73

Articole asemănătoare