Înălțimea în domeniul educațional conferă o viziune sau o perspectivă ce transcende clipa prezentă și chiar anii de formare, țintind departe. A avea necontenit idealuri înalte este un deziderat care să ne anime pe noi, dascălii. Să fie oare acest motto, însuși mesajul pe care Brâncuși dorea să-l transmită prin opera sa celebră Coloana infinitului?
„Trebuie să încerci necontenit să urci foarte sus, dacă vrei să poţi să vezi foarte departe.” (Constantin Brâncuşi)
Fiecare bucată din coloană atinge la mijloc o dezvoltare maximă și apoi revine pentru a crește din nou și din nou, dând impresia infinitului. Aceasta ne sugerează faptul că dezvoltarea este nesfârșită, continuă, depășind limitele educației formale spre dezvoltarea personală care ține toată viața.
Călătorind cu avionul, cine nu este fascinat de miracolul zborului care învinge gravitația? Cine nu admiră frumusețea de dincolo de nori și spectrul de lumină care ne face să uităm de lucrurile mărunte ce ne mistuie uneori existența? Cine nu e umplut de uimire privind de sus lumea noastră mică și mișcarea continuă și efemeră a norilor? Metafora educației ca un zbor necontenit spre cer presupune dezvoltare, depășirea limitelor, delectare, pasiune și, de ce nu, uimire în fața unicității fiecărui copil. A avea o imagine de ansamblu în educație înseamnă a descoperi talente și a ajuta fiecare elev să-și dezvolte caracterul și potențialul la maximum, a vedea ceea ce poate deveni peste timp.
Misiunea noastră ca educatori este aceea de a preda lecții de zbor, astfel încât elevii să fie capabili să își ia zborul siguri.
E clar că nu putem să-i învățăm toate lucrurile. Vor fi situații în viață când vor fi nevoiți să se adapteze la condiții noi. Acest lucru va fi posibil doar dacă vom îndeplini câteva condiții de zbor.
Echilibru. Un zbor fără echilibru e sortit eșecului. În procesul educațional avem nevoie de echilibru în dezvoltarea capacităților mintale, sociale, emoționale și spirituale. Acest echilibru este cu atât mai necesar, cu cât sistemul de învățământ pune accentul mai mult pe memorare și pe cogniție. Dezvoltarea gândirii și a abilităților mintale este la fel de importantă ca dezvoltarea creativității, atât în domeniul practic, cât și în cel artistic. Această muncă este uneori asiduă și istovitoare, alteori, delectantă și plină de farmec, aducând cu sine bucurie și satisfacție.
Instruire. Fără o instruire eficientă nu se poate obține permisul de zbor. Cunoașterea este importantă, dar, fără metode adecvate și motivatoare, efortul de a transmite informații rămâne de multe ori lipsit de rezultate.
Albert Einstein spunea că arta supremă a unui profesor este de a trezi bucurie în procesul cunoașterii și creației. Cea mai mare bucurie a copiilor se regăsește în aspectul ludic. Jocul didactic poate deveni un instrument puternic de motivare și învățare a elevilor și cred că ar putea fi explorat mai mult. Este ca un condiment care dă gust lecției, menținând interesul și atenția vie.
Încrederea. Una dintre nevoile de bază ale copiilor este nevoia de competență. Atunci când ei descoperă și experimentează lucruri noi, devin din ce în ce mai încrezători în propriile forțe și pot atinge excelența prin muncă și perseverență. Este important să le oferim responsabilități și provocări potrivit capacității și nivelului lor de dezvoltare.
O modalitate de a le crește încrederea în sine este să punem accent pe unicitate, evitând comparațiile. Când un elev înțelege că nu s-a purtat la fel de bine ca un altul, acesta va ajunge la concluzia că, dacă vrea să-i fie pe plac profesorului, va trebui să facă ceea ce fac ceilalți. Acest conformism învățat se poate extinde mai târziu și la lucruri negative.
Un profesor înțelept care dorește elevi cu o stimă de sine sănătoasă va ține cont de sensibilitatea elevilor. Un mod foarte simplu de a conștientiza pe cineva de greșelile făcute ar fi discuția personală cu cel în cauză, evitând sentimente de vină, rușine, frică sau umilire în public.
Aprecierea este extrem de importantă pentru copilul care este nesigur pe el. Experiențele pozitive, pline de succes din trecut funcționează ca niște ancore de care să se prindă atunci când simte că se clatină.
Reglarea emoțională se referă la învingerea emoțiilor negative de frustrare, teamă, frică atunci când apar pericole, turbulențe sau schimbarea „altitudinii de zbor”. Studiile arată că oamenii echilibrați emoțional au de trei ori mai multe emoții pozitive decât negative.
Trăirile afective pozitive, cum ar fi bucuria realizării unui proiect, dragostea față de persoana care transmite mesajul, sau trăirile negative, cum ar fi supărarea, teama, furia, au un impact considerabil asupra percepției și implicit asupra acțiunii întreprinse, având uneori un rol dezorganizator.
Se pune întrebarea în ce măsură este frica benefică în mediul școlar și la ce nivel poate să aibă efecte pozitive. Studiile au arătat că frica la un nivel înalt poate produce inhibiție sau o stare de defensivă și evitare, în timp ce teama la cote reduse poate crea o stare de relaxare totală, până la pasivitate.
Teama de a nu greși ar putea fi diminuată prin implementarea ideii că nu se poate să progresăm fără a face greșeli. A greși e o caracteristică a naturii umane. Poate că am putea fi uneori vulnerabili în fața copiilor și să recunoaștem când greșim și noi înșine. Important este să învățăm ceva din fiecare greșeală și să încercăm să nu o mai repetăm.
În mod practic, cred că ar trebui să reducem intensitatea emoțiilor negative prin faptul de a vorbi cu elevii/ copiii despre ele. De exemplu, înaintea unei testări, să-i întrebăm cum se simt și de ce. Apoi să urmeze întrebări cum ar fi: Ce se poate întâmpla în cel mai rău caz? Au fost ocazii când ați reușit, cu toate că nu ați învățat acasă foarte bine? Vizualizând momentele de succes și de competență, frica se va diminua în intensitate.
Emoțiile pozitive pe care le transmitem sunt molipsitoare și creează o atmosferă benefică și stare de bine, constituind condiția sine qua non pentru desfășurarea lecției în parametri optimi.
Conectarea prin „radar” are o importanță vitală pentru a asigura o „ghidare a zborului”. Fără o conexiune între profesor și elev, părinte și copil, receptarea mesajului nu este posibilă, iar munca noastră e zadarnică și ineficientă.
Există însă și elemente perturbatoare care ne concurează, cum ar fi noua tehnologie. Avem nevoie de control pentru a realiza conectarea. Un control excesiv și dur poate crea uneori repulsie. Pe de altă parte, lipsa controlului poate duce la anarhie. Prin urmare, ce e de făcut? O variantă ar fi conectarea pe terenul lor, ceea ce presupune să folosim telefonul mobil ca mijloc de căutare a informației, păstrând totuși controlul. Am făcut de curând un experiment la o clasă și i-am provocat să folosească telefonul pentru a căuta sinonime și antonime la cuvintele date. Surpriza a fost că aproape toți elevii s-au implicat.
Cea mai eficientă modalitate de control este conectarea prin dragoste. Dacă elevii/ copiii se simt înțeleși și iubiți, dacă simt că ne pasă de ei și dorim să le împlinim nevoile, se creează un atașament care poate îmbunătăți motivația pentru învățare. Climatul afectiv și simțământul de siguranță pregătesc terenul pentru ca mesajul transmis să poată fi receptat.
De altfel, cea mai importantă calitate a unui dascăl este să-și iubească elevii și să fie dispus să depășească limitele datoriei.
Mă întreb câți copii nu au nevoie de înțelegere și liniștire printr-o ușoară atingere, o strângere de mână sau printr-un zâmbet.
Așadar, vă doresc un zbor cât mai plăcut, fără turbulențe și, mai presus de orice, să ne bucurăm de măiestria formării copiilor, având idealuri înalte atât pentru noi, cât și pentru elevii!