Copiii învață care sunt lucrurile importante în viață ascultându-ne și privindu-ne, de aceea nu trebuie să le explicăm cum să se comporte, ci trebuie să le arătăm cum să facă acest lucru.
Dezvoltarea psihologică din primii ani de copilărie este cea care arată ce fel de adult va fi copilul respectiv. Siguranța sau nesiguranța lui va veni din dragostea pe care a simțit-o în familie. Există persoane cu o inteligență mult peste medie, dar care nu reușesc în viață din cauza lipsei stimei de sine sau a faptului că nu sunt organizate, lucru care se învață cel mai bine tot în perioada petrecută acasă.
Bunele maniere par pentru unii ceva desuet, dar pot deschide multe uși în viață. Acestea nu se pot învăța la școală sau la grădiniță. Educatorii și profesorii le pot consolida, vorbind despre ele, dar este nevoie de exemplul părinților pentru ca micuții să le învețe și să le practice în viața de zi cu zi. De cele mai multe ori, ele sunt vitale în societate și ne fac viața de mult mai frumoasă.
Regulile de bune maniere se însușesc încă din prima copilărie. Atunci învățăm să interacționăm cu oamenii din jur, să salutăm, să ne prezentăm, să mulțumim, să rugăm frumos când cerem ceva, să mâncăm cu gura închisă, să nu vorbim la masă, să nu facem comentarii răutăcioase cu voce tare, să mâncăm cu gura închisă, să nu ne scobim în nas, să ne cerem scuze când greșim, să punem mâna la gură când căscăm, să nu întrerupem o conversație deja începută, să răspundem politicos, să nu insultăm etc.
La școală, toate celelalte reguli învățate vin să completeze acest bagaj dobândit în primii ani de acasă. De exemplu, vom învăța mai târziu că bărbatul este prezentat femeii, cel mai tânăr celui mai bătrân, cine salută primul, etc. Este important să le fim modele copiilor noștri. În caz contrar, dacă noi le cerem una, dar alta facem, vor fi confuzi. Până la urmă, vor sfârși în a ne imita, nu a ne asculta.
Chiar dacă micuții stau aproape toată ziua la grădiniță/ școală, ar trebui să beneficieze în continuare de exemplul părinților, care ar trebui să compenseze absența lor din viața copiilor prin timp de calitate petrecut împreună, oferindu-le toată atenția seara și în week-end-uri, folosind concediile ca pe momente importante pentru a petrece cât mai mult timp împreună, găsind diverse ocazii prin care să-l înveție lucruri importante pentru viitor/ viață. Părinții și implicit noi, dascălii, nu trebuie să uităm că, la vârsta copilăriei, cel mic învață cel mai bine prin joacă și urmând exemplul adulților din jurul lui.
În opinia psihologului Alexandru Pleșea, educația primită în școală, acasă și pe stradă reușește să dezvolte la copii doar inteligența cognitivă, nu și pe cea emoțională, care este esențială în armonioasa și sănătoasa dezvoltare a copiilor. Cunoscut opiniei publice drept ”antrenorul minţii”, specialistul în psihologia copilului afirmă că școala, familia și societatea fac trei greșeli majore, care dezechilibrează buna dezvoltare a copilului: neglijarea dezvoltării inteligenței emoționale încă din primii ani de şcoală, punerea accentului, aproape în exclusivitate, pe științele reale și neglijarea materiilor care au menirea de a le stimula creativitatea și emoțiile și, nu în ultimul rând, denaturarea conceptului de ”Cei 7 ani de acasă”.
„Încă din timpul grădiniţei și al școlii primare, copiii sunt ghidați de către sistemul de învăţământ exclusiv către partea informaţională și tehnică a lucrurilor. Această metodă dezvoltă, într-adevăr, funcțiile psihice sau intelectuale și cele motorii sau instinctive, însă dacă aceste funcții nu sunt bine coordonate de emoții, există riscul major ca acești indicatori de performanţă să acționeze, în cel mai bun caz, deficitar, iar în cel mai rău caz, haotic, respectiv distructiv. În sistemul românesc nu este inclusă, cum de altfel, este util viitorului adult, dezvoltarea funcțiilor emoționale, respectiv: observarea, înțelegerea, toleranţa, responsabilitatea proprie a stărilor sentimentale (iritarea, anxietatea, timiditatea, curajul, empatia, altruismul, etc.)”, explică psihologul Alexandru Pleșea.
„De altfel, în sistemul educațional autohton, balanța cognitiv vs. emoțional este înclinată net în favoarea inteligenței cognitive, dovadă fiind afluxul de materii care promovează științele reale și neglijarea materiilor care încurajează dezvoltarea creativităţii şi a spiritului artistic în rândul copiilor. Muzica, desenul, chiar și educația civică, dirigenția, religia, etc. ar trebui să devină materii la fel de importante ca matematica, informatica, chimia sau fizica. Focusând întreaga lor educație către științe exacte riscăm să-i dezvoltăm dizarmonios pe copii, să nu știe să-și gestioneze emoțiile și, până la urmă, să nu știe să opereze, în societatea reală, noțiunile din matematică, chimie sau alte materii asemănătoare. Totul se transformă într-un cerc vicios din care unui copil îi va fi foarte greu să iasă. Dincolo de bagajul de cunoștințe pe care vrem să le însuşească, țelul unei societăţi sănătoase este să formeze copii fericiți, care să se bucure de viaţă, de cele învăţate, de familie, de prieteni. Formula corectă este îmbinarea armonioasă dintre inteligența cognitivă și cea emoţională”, explică psihologul Alexandru Pleșea.
Copiii învaţă prin imitare. Îi observă pe adulții din jurul nostru și le imită gesturile, atitudinile, comportamentele. Când ei vor vedea adulți nefericiți, vor deduce faptul că acesta este modul corect de a trăi, iar fericirea nu este un obiectiv în viaţă. Din nefericire, noi, adulții, îi învăţăm să spună, prin imitare, dar fără să simtă sau să își dorească să spună ”Mulţumesc!” sau ”Bună ziua!”.
Conceptul de ”Cei 7 ani de acasă” nu mai are același înțeles ca pe vremuri, deoarece, în cei șapte ani de acasă, părinţii îi educă în spiritul competiției cu orice preț, cu idei de genul ”Dacă pierzi, ești un ratat!” sau ”Băiatul vecinei a luat note mai mari ca tine.”. Respectul faţă de oamenii din jur nu mai reprezintă o valoare atât de importantă pentru copiii noștri, deoarece noi, adulții, am încetat să le mai spunem asta. Astfel, toate sugestiile pe care cei mari le dau celor mici, nu fac decât să stopeze și să înlăture posibilitatea copilului să se implice emoțional într-un anumit aspect.
„Crescând, adultul va avea rețineri să-și facă așa repede prieteni, să râdă, să se bucure ca un copil, să treacă peste probleme, să se bucure de orice moment, așa cum o făcea când era mic”, conchide psihologul Alexandru Pleșea.
Bibliografie
1. Ciofu Carmen, Interacţiunea părinţi-copii, Editura Medicală Amaltea, 1998;
2. Educaţia timpurie în România, Step by step – IOMC – UNICEF, Vanemmonde, 2004;
3. P., Emil, R., Iucu, Educaţia preşcolară în România, Polirom, 2002.