Educația copiilor cu CES – o provocare

Dezideratul de a oferi posibilitatea fiecărui individ de a-și găsi locul în care să se simtă util profesional, social și personal nu este posibil fără o schimbare de mentalitate a oamenilor vis-a-vis de persoanele cu diverse deficiențe sau care au un anumit handicap. În acest sens, au fost efectuate o serie de reglementări la toate nivelele, mai ales în cel al protecției și asistenței sociale. Cu toate acestea, pentru un real ajutor, este nevoie de a se începe de la baza problemei, deci de la școlarizarea și educarea acestor persoane.

Ideea educației integrate a apărut ca o reacție firească a societății la obligația de a asigura cadrul necesar și condițiile impuse de specificul educației persoanelor cu cerințe educative speciale. Conform principiilor promovate în materie de educație de către organismele internaționale, precum și a prevederilor incluse în Declarația drepturilor persoanelor cu diferite tipuri de handicap, se menționează că acestea au aceleași drepturi fundamentale ca și ceilalți cetățeni de aceeași vârstă, fără discriminare pe motive de sex, religie, limbă, opinii politice, origine națională sau socială sau oricare alta caracteristică a persoanei în cauză sau a familiei sale.

Educația integrată se referă în esență la integrarea în structurile învățământului de masă a copiilor cu cerințe speciale de educație, pentru a oferi un climat favorabil dezvoltării armonioase și cât mai echilibrate a personalității acestora. În literatura romanească de specialitate mai este întâlnită și sub denumirea de educație incluzivă sau învățământ integrat. Ca definiţie, “inclusive education”se referă la integrarea în structurile învăţământului de masă a copiilor cu cerinţe speciale în educaţie (cu deficienţe senzoriale, fizice, intelectuale sau de limbaj, defavorizaţi socio-economic sau cultural, din centrele de asistenţă şi ocrotire, cu uşoare tulburări psihoafective şi comportamentale, infectaţi cu HIV, etc.), pentru a oferi un climat favorabil dezvoltării armonioase şi cât mai echilibrate a personalităţii acestora.

O analiză a posibilităților de aplicare a strategiilor de integrare școlară a copiilor cu cerințe educative speciale, pe plan mondial, a permis evidențierea unor modele care pot fi sintetizate astfel:

  • modelul cooperării școlii speciale cu școala obișnuită – caz în care școala obișnuită coordonează procesul integrării și stabilește un parteneriat activ între cadrele didactice din cele două școli care vor experimenta și vor susține un nou mod de desfășurare a activității didactice;
  • modelul bazat pe organizarea unei clase speciale în școala obișnuită – presupune integrarea copiilor deficienți în școli de masă unde să intre în relație cu copiii normali, facilitându-se o mai bună intercunoaștere și interrelaționare a celor două categorii de copii;
  • amenajarea în școală obișnuită a unei camere de instruire și resurse pentru copiii deficienți, integrați individual în clase obișnuite din școala respectivă– caz în care se face apel la profesorul de sprijin;
  • modelul itinerant – care favorizează integrarea unui număr mic de copii deficienți, care locuiesc în apropiere;
  • modelul comun – în care profesorul itinerant răspunde de toți copiii din aria stabilită.

Este de la sine înțeles faptul că nu toți copiii cu cerințe speciale de educație pot fi integrați, din diverse motive.

Evoluția pe plan teoretic și practic a problematicii integrării în țara noastră a condus la necesitatea apariției unor centre de resurse pentru educația integrată, la început prin constituirea ca entități noi în marile centre universitare unde să se formeze viitorii specialiști. Pentru o întelegere cât mai exactă a rolului și finalităților educației integrate în contextul transformărilor care au loc, procesul de integrare în comunitate trebuie privit din prisma perspectivelor psihologice, pedagogice și sociale.

Orice învăţare este eficientă dacă pleacă de la cunoaşterea copilului, individualizarea fiind imposibilă fără o cunoaştere a „zestrei” cu care vin copiii la şcoală.

Învăţarea individualizată este un mod de abordare educaţională care vizează contribuţia fiecărui copil adusă la situaţia predării şi învăţării. Niciodată doi copii nu încep  o activitate educaţională exact în acelaşi fel; contribuie cu propriile lor experienţe, atitudini, calităţi, abilităţi, personalitate. Ideea este ca, elevul şi cadrul didactic să se influenţeze reciproc, între ei stabilindu-se o relaţie de comunicare bazată pe încredere şi sinceritate.

Principiile ce stau la baza acestui tip de învăţare sunt cele ale toleranţei şi echităţii, punându-se accentul pe angajamentul celui care învaţă.
Așa cum am menționat anterior, se încearcă o serie de modalități prin care copiii cu cerințe speciale de educație să poată fi integrați în învățământul de masă. pentru a se ajunge la această performanță este nevoie mai întâi să învățăm să fim mai toleranți cu cei din jurul nostru și, într-un limbaj mai puțin academic, să ne conducem după principiul:”ce ție nu-ți place, altuia nu face!”.

Dintotdeauna am fost adepta acordării de șanse egale în educație tuturor copiilor, indiferent de proveniența, capacitatea intelectuală sau diferite deficiențe. În activitatea didactică am întâlnit și copii care au necesități de atenție specială, deoarece aveau diferite probleme, este drept nu foarte grave. Ne-am confruntat cu deficiențe de văz, auz, motorii și de intelect -nu în formele cele mai avansate . Cu toate că nu am avut o pregătire teoretică de specialitate, ne  bucurăm să constatăm că am mers cam în aceeași direcție în care se dorește pentru o  integrare activă și eficiență, care să reducă traumele psihice ale copiilor în cauză. Principala  preocupare a fost integrarea socială a acestor copii în grupul clasei. Am constatat că cele mai importante cauze generatoare sau favorizante ale unor deficienţe sunt: regimul alimentar deficitar, lipsa de igienă, lumina insuficientă din casă, îmbrăcăminte strâmtă, grea, defectuos confecţionată, dormitul în paturi prea moi sau prea tari, în care copiii nu se pot odihni bine.

Pentru corectarea deficienţelor uşoare şi a celor surprinse la începutul evoluţiei lor – cel mai frecvent întâlnite – am folosit exerciţii fizice cu caracter corectiv în lecţiile de educaţie fizică. În această categorie menţionăm tulburările de atitudine ( de poziţionare incorectă a corpului), care depistate şi tratate la timp dispar fără să lase urme.

Considerăm că dezinstituționalizarea copiilor și integrarea lor în învățământul de masă oferă o reală posibilitate de ameliorare, atâta timp cât există bunăvoința și răbdare din partea cadrelor didactice.

De fapt, dacă am face o analogie, educația integrată ar putea fi considerată tot o forma de învățământ alternativ, ca și alternativele step-by-step,  Montesori sau Waldorf, evident cu specificul de rigoare. Partea comună cea mai ușor de sesizat este rolul și statusul profesorului în relația cu elevul, și modul de abordare dinamic și cooperant al sistemului de învățământ. Într-adevăr, există și foarte mari dificultăți în procesul de integrare, pornind de la mentalitate și ajungând la dotările necesare, dar, după cum am menționat, totul este posibil cu răbdare, bunăvoința și încredere în forțele nelimitate ale ființei umane, în speță ale copiilor.

În încheiere, am dori să adresăm tuturor celor implicaţi în viaţa şi activitatea şcolară să nu privească integrarea şi lucrul cu copii cu CES ca pe o pedeapsă, ci ca pe o provocare.

Bibliografie
C. Neamtu, A. Gherut – „Psihopedagogie speciala” – Polirom, Iasi, 2000
I. Boboc – „Managementul educational” – EDP, Bucuresti, 2002
T. Birsabu – „Psihopatologie infantila si juvenila” Semne, 2003

 

prof. Ionela-Nicoleta Drăgoi

Profil iTeach: iteach.ro/profesor/ionela.dragoi

Articole asemănătoare