Dislexo-disgrafia – dificultate de învățare manifestată la nivelul limbajului scris

Limbajul scris se deosebește de limbajul oral, deoarece se caracterizează prin precizie, rigoare și complexitate. Limbajul oral dispune de mecanisme expresive auxiliare, care ajută la completarea lacunelor informaționale, iar limbajul scris are caracter continuu, organizat și reflectă demersul rațional al gândirii. Problemele care apar la limbajul scris sunt situate la nivelul decodării textului – dislexia și al codificării lui – disgrafia.

Toate aceste dificultăți au influență asupra dezvoltării psihice a elevului și se reflectă în performanțele școlare. Potrivit Asociației Europene de Dislexie, „dislexia reprezintă o diferență de origine neurologică în achiziția și utilizarea abilităților de citire, scriere și ortografie” (Roșan, 2015, p. 251). Iar Alois Gherguț (2016) afirmă că „dislexia este frecvent descrisă ca o dificultate de comunicare, manifestându-se mai ales în comunicarea orală și în procesarea limbajului scris” (Gherguț, 2016, p. 102). Autorii mai sus menționați precizează că dislexia este independentă de inteligență, afectează peste 10% din populație, este de durată, dar nu lezează toate abilitățile de învățare.

Dislexicii, în opinia lui Verza, (2003) „ajung să stăpânească scris – cititul după eforturi mai intense și mai îndelungate, menținându-se unele caracteristici ale disgrafiei pe tot parcursul școlarizării, dacă nu se intervine cu metode logopedice adecvate corectării lor și, totodată, dacă nu se insistă asupra formării unei motivații corespunzătoare pentru învățare” (Verza, 2003, p. 230). Specialiștii (Verza, Păunescu etc.), care studiază disgrafia și dislalia precizează că la baza acestora stau factori intrinseci individuali și factori de mediu, acceptând caracterul multifactorial, deoarece nu se cunosc cu exactitate cauzele și abordează acești termeni împreună formând sintagma dislexo-disgrafie.

Comportamentele specifice dislexiei sunt: citire lentă raportată la colegii de aceeași vârstă și pe silabe sau pe litere, dificultăți de citire a cuvintelor mai lungi, adăugarea sau omiterea unor litere sau silabe care nu există pe text, accent incorect, probleme de orientare în pagină.

În disgrafie, comportamentele specifice sunt: scrierea lentă în raport cu școlarii de aceeași vârstă, dificultăți de a transforma fonemul în grafem, orientarea dificilă în pagină, scrierea inegală a grafemelor, scrisul în oglindă etc.

Un elev dislexic va manifesta și disgrafie, dar și invers. În literatura de specialitate sunt propuse diverse metode și strategii de ameliorare a simptomelor specifice dislexo-disgrafiei. O detaliere a acestor metode au fost prezentate de Doina Maria Schipor, (2017) în suportul de curs Psihopedagogia copiilor cu dificultăți de învățare și tulburări de comportament, după cum urmează: Metoda Sindeclar – autoarea A. J. Ayres consideră performanțele scăzute ale copiilor sunt datorate afectării funcțiilor perceptive și propune un set de 19 subprobe verbale și nonverbale pentru evaluarea funcțiilor instrumentale. După evaluarea elevilor, se realizează un program de intervenție pentru dezvoltarea funcțiilor afectate.

La școlarii cu dislexo-disgrafie, apar probleme la nivelul integrării senzoriale. În lucrul cu acești elevi se utilizează jocuri stimulative pentru tipul disfuncției și se respectă preferințele copilului. Metoda Delcato – este o abordare kinestezică, se pleacă de la ideea de a recupera achizițiile motrice pierdute, care sunt strâns legate de achizițiile scris – cititului. Metoda Meixner – în cadrul acesteia se utilizează metoda fonetică – analitico – sintetică dar și metode logopedice. Tehnica lecturii predictive – se urmărește antrenarea vitezei de citire. Repetiția ajută la dezvoltarea fluenței lecturii și a înțelegerii textului.

Verza, (2003) prezintă aceste metode grupate pe două categorii după cum urmează: din prima categorie fac parte: metodele și procedeele cu caracter general – pregătesc copilul pentru aplicarea metodelor specific logopedice. Se pot face: exerciții pentru dezvoltarea musculaturii degetelor și a mâinii, dezvoltarea auzului fonematic; iar a doua categorie cuprinde metodele și procedeele cu caracter specific logopedic – în această etapă se corectează dislexo-disgrafia, se urmărește concentrarea atenției copilului asupra procesului de analiză și sinteză, conștientizarea erorilor dislexo-disgrafiei, sesizarea legăturii dintre fonem – grafem și invers, dezvoltarea abilităților de a citi și scrie. Se pune accent pe intervenția timpurie, rezultatele fiind mai vizibile și copilul progresează în ritmul său dar mai rapid. Importantă este relația specialist – copil.

Bibliografie
• Gherguț, A., (2016), Educația incluzivă și pedagogia diversității, Editura Polirom, Iași;
• Roșan,A.,(2015), Psihopedagogie specială – Modele de evaluare și intervenție, Editura Polirom, Iași;
• Schipor, M.D., (2017), Psihopedagogia copiilor cu dificultăți de învățare și tulburări de comportament – suport de curs, Universitatea „Ștefan cel Mare” din Suceava, Facultatea de Științe ale Educației;
• Verza, E., (2003). Tratat de logopedie vol I., Editura Fundației Humanitas, București.

 

prof. Maria Achilăriței

Profil iTeach: iteach.ro/profesor/maria.achilaritei

Articole asemănătoare