Școala și familia sunt două instituții interdependente, care trebuie să colaboreze armonios. Împreună, ele trebuie să construiască o relație bazată pe încredere, respect reciproc și dragoste față de copil, deschisă către dialog și schimb de idei. Părinții joacă un rol fundamental în dezvoltarea copiilor, oferindu-le nu doar sprijin material, ci și un mediu familial sănătos, plin de afecțiune și valori morale.
Este evident că o familie care își îndeplinește corect toate funcțiile este considerată o familie normală. În schimb, o familie dezorganizată nu reușește să își îndeplinească complet și corespunzător funcțiile sale, în ansamblul lor. Un climat familial coerent, echilibrat și securizant răspunde nevoilor de siguranță, iubire, afirmare, apartenență și prestigiu. Anumite evenimente stresante, conflicte, eșecuri sau probleme de sănătate pot pune la încercare unitatea, echilibrul și armonia familiei, dar resursele de coeziune provenite din calitatea relațiilor interpersonale permit depășirea acestor dificultăți, restabilind astfel unitatea, echilibrul și armonia în viața de familie.
Acestea fiind spuse, în literatura de specialitate se disting două concepte: implicarea parentală (parent involvment) și împuternicirea parentală (parent empowerment), două variabile ce relaționează și care se percepe că au o influență puternică asupra împlinirii academice. Ca urmare a studiilor realizate (Kagan, 1984) a concluzionat că implicarea parentală pare a avea cel mai puternic impact asupra îmbunătățirii rezultatelor școlare, pe când împuternicirea parentală constă doar în luarea unor decizii comune privind educația copilului (Polirom, 2011, Elena Bonchiș, Familia și rolul ei în educarea copilului, Implicarea parentală, pg. 132) . Astfel, conform teoriei sistemice, familia este un sistem, iar schimbările sau disfuncțiile unui membru influențează întregul sistem. Întrucât nu sunt în măsura de a vorbi cu exactitate despre viața de cuplu a părinților și modul acestora de a-și împărți responsabilitățile, îmi voi permite să propun câteva soluții care, dacă nu este posibil să eradicheze comportamentele neglijente, măcar să le amelioreze și să îndrepte familia spre o colaborare părinți-școală mai bună.
Pentru început, o discuție serioasă individuală cu ambii părinți este necesară, lucru pentru care ar trebui să insist foarte mult raportându-mă la toate cererile de discuție care mi-au fost respinse. Conform autoarei Elena Bonchiș, atunci când părinții se implică în educația formală și în viața socială a copiilor aceștia au rezultate mai bune la învățătură, aspirații vocaționale mai înalte și atitudini pozitive față de școală și nu numai, lucruri de care părinții ar trebui să fie conștienți. De asemenea, privitor la educarea părinților despre rolul lor în viața copilului se poate organiza o sesiune pentru părinți cu consilierul școlar, în care să se insiste pe importanța ghidării copilului în procesul educațional și asigurarea unui mediu de studiu precoce. Totodată, la nivel școlar, și elevul poate fi sprijin de consilierul școlar, care poate organiza cu acordul părinților, bineînțeles, ședințe pentru a evalua situația emoțională a copilului. Este posibil ca acesta să aibă nevoie de sprijin psihologic pentru a face față presiunilor, de aceea aș putea discuta cu directorul pentru a crea un plan de intervenție adaptat nevoilor acestui elev. Copiii care nu beneficiază de supravegherea unuia sau a ambilor părinți par a fi mai independenți și mai precoci, însă această lipsă de control poate duce la scăderea performanțelor școlare. Absența unui cadru de supraveghere din partea părinților generează o ruptură a relațiilor tradiționale între părinți și copii. După o perioadă de libertate și independență, uneori nelimitată, copilul ajunge să susțină că nu mai are nevoie de educație, considerând că știe singur ce este corect și benefic. Această atitudine reflectă extinderea independenței și dezvoltarea potențialului copiilor și tinerilor, dar vine la pachet cu implicațiile schimbării condițiilor de viață. În acest context, se conturează și o nouă abordare a părinților, care presupune neglijarea rolului educativ, ceea ce poate dăuna dezvoltării armonioase a personalității copiilor. Odată stabilite obiectivele pe termen scurt (ex. frecvența la școală, îmbunătățirea temelor), trebuie neapărat monitorizat progresul și reevaluată periodic situația împreună cu părinții și consilierul școlar pentru a asigura o consecvență în fapte, nu doar o îmbunătățire temporară.
Așadar, școala și familia, ca factori educativi, trebuie să aibă același obiectiv – formarea unei personalități umane integrale și armonioase. Până la înscrierea într-o unitate de învățământ, familia joacă rolul principal în educație. După ce copilul este integrat într-o instituție de învățământ, școala preia un rol mai important, însă influența educativă a familiei rămâne esențială. Între acțiunile educaționale ale celor două instituții există un raport de complementaritate mai degrabă decât de concurență, fiecare contribuind la completarea rolului celuilalt, de aceea este necesară o bună înțelegere din partea părinților și este indicată încurajarea acestora spre a solicita sprijin cadrului didactic sub a cărui observație se află copilul lor.
Bibliografie
Acriș, Corina. „ROLUL PSIHOSOCIAL AL FAMILIEI ÎN APARIŢIA DISFUNCŢIONALITĂŢILOR DE SOCIALIZARE LA COPII”. București, iunie 2011, 11.
Bonchiș, Elena. Familia și rolul ei în educarea copilului. 2011-lea ed. 1 vol. Psihologia Copilului și Parenting, f.a. pdfcoffee.com/e-bonchis-coord-familia-si-rolul-ei-in-educarea-copilului-2011-pdf-free.html.
Urdă, Maria-Manuela. „Rolul familiei în educație”. Familia – factor existențial de promovare a valorilor etern-umane Ediția 2, 2017, 16 mai 2017. ibn.idsi.md/sites/default/files/imag_file/P-185-191.pdf.