Viaţa, este darul primit de om de la Dumnezeu, Izvorul vieţii, după cum şi în timpul slujbei Utreniei cântăm: „Că la Tine este izvorul vieții, întru lumina Ta vom vedea lumină.”(1)
De lumina cunoştinţei Lui să ne bucurăm şi să dorim să fim cuprinşi, în veşnicie.
Sfântul Vasile cel Mare
Acest mare Ierarh cu viaţă ascetică, în scrierile sale explică textele biblice referitoare la Crearea lumii. Avem despre crearea omului foarte puţine lucruri tâlcuite, Sfântul, la începutul cuvântului său spunând:
„Simt, însă, iarăşi că-mi cereţi să vă vorbesc de facerea omului şi mi se pare că aproape aud pe ascultători strigând în inimile lor : Ne-ai dat învăţături despre firea celor care sunt sub stăpânirea noastră, dar despre noi nu ştim nimic ! Trebuie, dar, să vorbesc neapărat şi despre om, cu toate că mă reţine o sfială. Da, într-adevăr, lucrul cel mai greu dintre toate pare a fi să te cunoşti pe tine însuţi. Că nu numai ochiul, care vede pe cele din afară de el, nu poate să se vadă pe el însuşi, dar chiar şi mintea noastră, care vede repede păcatul altuia, este zăbavnică în a-şi cunoaşte propriile ei păcate. De aceea şi acum cuvântul meu a înfăţişat pe cele străine, dar cînd e vorba de cercetarea celor ale mele este leneş şi plin de sfială, cu toate că cel care se cercetează cu price¬pere pe sine însuşi poate cunoaşte pe Dumnezeu, nu atât din alcătuirea cerului şi a pământului, cât şi din alcătuirea propriei noastre firi, aşa pre¬cum spune şi profetul: Minunată s-a făcut ştiinţa Ta de către mine,(Ps. 138, 5), cu alte cuvinte, cunoscându-mă pe mine, am cunoscut covârşitoarea Ta înţelepciune”.(2)
Sfântul Grigorie de Nyssa
Fratele Sfântului Vasile, Grigorie, a continuat ceea ce a început Sfântul Vasile şi s-a încumetat la tâlcuirea referatelor biblice privitoare la facerea omului. Cu o delicateţe deosebită îşi începe discursul despre om:
„Obiectul cercetării mele nu-i deloc simplu, nefiind cu nimic mai important decât minunile lumii, ba într-un fel e mai de preţ decât oricare din câte se cunosc pe lume pentru că în afară de om nici o altă făptură nu se mai aseamănă cu Dumnezeu”.
Despre momentul creaţie omului, după crearea tuturor lucrurilor din lumea materială, Sfântul argumentează astfel:
„Căci nu era firesc să apară stăpânul înainte de supuşi, ci întâi trebuia pregătită împărăţia şi abia după aceea urma să aibă loc primirea suveranului. Abia după ce Făcătorul a toate a pregătit din vreme un fel de sălaş împărătesc aşa cum era pământul, insulele, mai era şi cerul ce s-a boltit ca un acoperiş peste ele şi după ce au fost strânse în acest palat împărătesc tot felul de bogăţii, iar între aceste bogăţii intră tot ce a fost creat, şi anume tot ce creşte şi tot ce încolţeşte şi are în ea simţire, viaţă şi suflare, ba încă la aceste bogăţii înşirăm şi întreaga materie care în faţa ochilor omeneşti s-a învrednicit de oarecare valoare şi însemnătate, cum sunt aurul şi argintul şi pietrele preţioase îndrăgite de oameni precum şi tot soiul de alte bogăţii ascunse în adâncurile pământului ca într-o vistierie împărătească, abia atunci a rânduit Dumnezeu să vină omul în lume, mai întâi ca privitor al atâtor minunăţii, iar în al doilea rând ca stăpân al lor, pentru ca folosindu-le să-şi dea seama cine este Cel ce i le-a dăruit, iar prin frumuseţea şi măreţia întregii acestei privelişti să fie îndrumat a păşi pe urmele puterii celei nenumite şi nedescrise care i le-a făcut”.(3)
Despre chipul lui Dumnezeu din om face următoarea referire:
„Dacă vrem să ne asemănăm cu Dumnezeu atunci va trebui să alegem una din două: ori că Dumnezeu e supus simţurilor, ori că omul e deasupra acestor simţuri; ideea de egalitate numai în cazul acesta se poate spune că-i valabilă pentru ambele părţi. Or, dacă nici Dumnezeirea nu se pleacă spre supunere patimilor şi nici firea noastră nu-i lipsită de ele, atunci numai o a treia posibilitate mai rămâne pentru ca să se confirme adevărul rostit de Sfânta Scriptură şi care spune că omul a fost făcut după chipul lui Dumnezeu”.(3)
Sfântul Ioan Damaschin
Înţelegerea acestui mare Sfânt despre Creaţie este exprimată astfel: „Aşadar, pentru că bunul şi prea bunul Dumnezeu nu s-a mulţumit cu contemplarea Lui proprie, ci prin mulţimea bunătăţii Sale a binevoit să se facă ceva care să primească binefacerile Sale şi să se împărtăşească din bunătatea Lui, aduce de la neexistenţă la existenţă şi creează universul, atât pe cele nevăzute, cât şi pe cele văzute, şi pe om, care este alcătuit din elemente văzute şi nevăzute, în timp ce gândeşte, creează; iar gândul se face lucru, realizându-se prin Cuvânt şi desăvârşindu-se prin Duh”.
Iar despre crearea omului, Sfântul, cu o claritate deosebită spune:
„Dumnezeu a făcut pe om inocent, drept, virtuos, lipsit de supărare, fără de grijă, luminat cu toată virtutea, încărcat cu toate bunătăţile, ca o a doua lume, un microcosm în macrocosm, un alt înger închinător, compus, observatorul lumii văzute, iniţiat în lumea spirituală, împăratul celor de pe pământ, condus de sus, pământesc şi ceresc, vremelnic şi nemuritor, văzut şi spiritual, la mijloc între măreţie şi smerenie, acelaşi şi duh şi trup; duh, din pricina harului, iar trup din pricina mândriei; duh, ca să rămână şi să laude pe binefăcător, trup ca să sufere şi prin suferinţă să-şi amintească şi să se instruiască când se mândreşte cu măreţia. Animal condus aici, adică în viaţa prezentă, dar mutat în altă parte, adică în veacul ce va să fie; iar termenul final al tainei este îndumnezeirea sa prin înclinaţia către Dumnezeu. Se îndumnezeieste prin participarea la iluminarea dumnezeiască şi nu prin transformarea sa în fiinţa dumnezeiască”.(4)
Câtă înţelegere inspirată, câtă detaliere!
Iar ceva foarte important, care este necesar de discutat, despre liberul arbitru, este lămurit de autorul sfânt astfel:
„Facultatea de a raţiona are o parte teoretică şi alta practică. Partea teoretică înţelege existenţele aşa cum sunt. Partea practică deliberează şi hotărăşte măsura dreaptă a lucrurilor care se săvârşesc. Partea teoretică se numeşte raţiune pură, iar cea practică, raţiune practică. Şi iarăşi, partea teoretică se numeşte înţelepciune, iar cea practică prudenţă. Tot cel care deliberează, deliberează pentru că are în stăpânirea sa alegerea celor care trebuiesc făcute, cu scopul de a alege ceea ce s-a judecat ca preferabil de deliberare şi, alegându-l, să-l facă. Iar dacă este aşa, urmează că liberul arbitru subzistă cu necesitate raţiunii. Astfel, sau nu va fi omul raţional sau, dacă este raţional, va fi stăpânul faptelor şi înzestrat cu liberul arbitru. Pentru acest motiv cele iraţionale nu au liberul arbitru, căci ele sunt conduse de natură mai mult decât o conduc. Pentru acest motiv nici nu se opun dorinţei naturale, ci, îndată ce doresc ceva, se mişcă spre faptă. Omul însă, fiind raţional, conduce mai mult firea decât este condus de ea. Pentru aceea când doreşte, dacă ar voi, are putere să-şi înfrâneze dorinţa sau să-i urmeze. Din pricina acestor consideraţii, cele iraţionale nu sunt nici lăudate, nici blamate; omul, însă, este şi lăudat şi blamat”.(4)
Trebuie văzut faptul că omul este fiinţă raţională, liberă. Libertatea omului este de a alege bine şi rău. Alegând binele face loc în viaţa lui Binelui Suprem. Doar în urcuşul spiritual împreună cu Hristos omul găseşte un înţeles corect al vieţii. Concepţia sa despre sufletul omului este deosebit de explicită şi complexă.
„Sufletul este o substanţă vie, simplă, necorporală, prin natura sa, invizibilă ochilor trupeşti, nemuritoare, raţională, spirituală, fără de formă; se serveşte de un corp organic şi îi dă acestuia puterea de viaţă, de creştere, de simţire şi de naştere. Nu are un spirit deosebit de el, ci spiritul său este partea cea mai curată a lui. Căci ceea ce este ochiul în trup, aceea este spiritul în suflet. Sufletul este liber, voliţional, activ, schimbător, adică schimbător prin voinţă pentru că este zidit. Pe toate acestea le-a primit în chip natural, prin harul celui care l-a creat, prin care a primit şi existenţa precum şi de a exista prin fire în acest chip”.(4)
Sfântul Ioan Gură de Aur
În opera vastă a acestui Sfânt avem Omiliile sale la Facere. Din bogatele referiri la crearea lumii şi a omului găsim de cuviinţă să aducem în această lucrare câteva dintre ele.
După ce arată modul creării lumii, cu toată succesiunea înţelept rânduită de Dumnezeu, Sfântul Ioan trece la crearea omului.
„Şi a făcut Dumnezeu pe om luând ţărână din pămînt. Uită-mi-te la această deosebire chiar de la cele dintâi cuvinte! Despre felul creaţiei tuturor celorlalte făpturi, fericitul Moise ne-a învă¬ţat aşa : Şi a zis Dumnezeu să se facă lumină, şi s-a făcut lumină; Să se facă tărie; Să se adune apele; Să se facă luminători; Să răsară pământul iarbă verde, Să scoată apele târâtoare cu suflete vii; Să scoată pămîntul suflet viu. Ai văzut că le-a creat pe toate numai cu cuvîntul ? Dar să vedem acum ce spune şi de crearea omului. Şi a făcut Dumnezeu pe om. Vezi că prin cuvintele acestea de pogoră¬mînt, de care se foloseşte Scriptura din pricina slăbiciunii noastre, ne arată în acelaşi timp şi felul creării omului şi chipul deosebit în care a fost creat; şi, ca să vorbesc omeneşte, Scriptura aproape că ne arată că omul a fost făcut cu mîinile lui Dumnezeu, precum spune şi un alt profet: Mâinile Tale m-au făcut şi m-au zidit. Spune-mi, te rog, dacă Dumnezeu ar fi poruncit doar atît ca omul să se facă din pămînt, oare nu s-ar fi făcut ce poruncise? Negreşit că da!”(5)
Definitoria diferenţă dintre om şi celelalte creaturi văzute este astfel explicată adăugând şi faptul că omul este fiinţa căruia Dumnezeu îi acordă o atenţie specială.
„Vezi şi în aceste cuvinte cinstea dată omului. N-a luat pământ, ci ţărână, ai putea spune cel mai prost pământ, şi această ţărînă, luată din pămȃnt, a prefăcut-o prin porunca Lui în trup. După cum Dumnezeu adusese pământul din nefiinţă, tot aşa şi acum, cînd a voit, a prefăcut în trup ţărînă, din pamânt. Bine este acum să strig cu fericitul David : Cine va grăi puterile Domnului, cine va face auzite toate laudele Lui? Prin toate îşi arată Dumnezeu iubirea Sa de oameni! Şi că a fă¬cut din ţărână o fiinţă ca aceasta şi că 1-a ridicat la atâta cinste şi că 1-a încărcat chiar de la început cu atâtea binefaceri !
Şi a suflat în faţa lui suflare de viaţă; şi s-a făcut omul cu suflet viu”.
Iată şi cum este înzestrat omul cu ceea ce-l diferenţiază de animale, sufletul. Iar mai departe explică şi ce este acesta: „Tâlcuind aceste cuvinte unii oameni nesocotiţi, minaţi de propriile lor gînduri, fără să ţină seamă de pogorământul cuvintelor Scripturii şl fără să aibă o judecată vrednică de Dumnezeu, încearcă să spună că sufletul este din fiinţa lui Dumnezeu. Ce nebunie ! Ce sminteală ! Atâtea şi atâtea căi de pierzare a croit diavolul celor ce vor să-i slujească ! Şi ca să vezi, uită-te că cei ce slujesc diavolului se contrazic între ei. Unii din ei, întemeiaţi pe cuvântul, a suflat, spun că sufletele sunt din fiinţa lui Dumnezeu ; alţii, dimpotrivă, spun că sufletele se prefac în fiinţa ce¬lor mai necinstite animale. Poate fi, oare, o prostie mai mare ca aceasta? Pentru că li s-a întunecat mintea şi nu mai înţeleg sensul adevărat al Scripturii, ca şi cum li s-ar fi orbit privirile minţii, se aruncă, contrazicîndu-se unii pe alţii, în prăpastie : unii înălţând sufletul peste valoa¬rea lui, alţii coborându-1 sub valoarea lui.”
Aşezarea de către Dumnezeu a omului în rai este deosebit de frumos tâlcuită, evidenţiind delicateţea divină în această lucrare.
„Şi a luat Domnul Dumnezeu pe omul pe care l-a făcut şi l-a pus in raiul desfătării ca să-l lucreze şi să-l păzească.”
Uită-te câtă grijă are Dumnezeu de omul pe care l-a creat! Ieri fericitul Moise ne-a învăţat spunând : „A sădit Dumnezu raiul şi 1-a pus acolo pe om.”(Fac. 2, 8), în loc de : A voit ca omul să-şi aibă acolo locuinţa, ca să locuiască în desfătarea raiului. Astăzi ne arată iarăşi nespusa iubire de oameni a lui Dumnezeu faţă de om, şi repetând cuvîntul zice : „Şi a luat Domnul Dumnezeu pe omul pe care 1-a făcut şi 1-a pus în raiul des-fătării.” N-a spus simplu : În rai, ci a adăugat : al desfătării, ca să ne arate covîrşitoarea plăcere de care avea să se bucure omul datorită locuinţei lui. Şi după ce a spus : L-a pus pe el în raiul desfătării, a adăugat: ca să-1 lucreze şi să-1 păzească. Şi acesta este semnul unei mari purtări de grijă. Dar pentru că locuirea în rai îl umplea pe Adam de toată desfătarea, pentru că era încântat de priveliştea pe care o vedea şi de bucuria ce i-o dădea această desfătare, de aceea, pentru ca omul să nu alunece din pricina covârşitoarei tihne şi desfătări – „Că lenevirea duce la orice păcat.” (Is. Sirah, 33, 32), Dumnezeu i-a poruncit să lucreze raiul şi să-1 păzească.”
După sfatul de a nu mânca din pomul cunoştinţei binelui şi răului, sfat dat pentru a încerca ascultarea, voinţa şi credinţa omului, Dumnezeu îi crează lui Adam un ajutor pe măsură sa, pe femeia căreia Adam îi pune numele, Eva.
Şi a adus Dumnezeu somn adânc peste Adam şi a adormit. Şi a luat una din coastele lui şi a împlinit cu carne locul ei. Şi a făcut Domnul Dumnezeu femeia din coasta pe care a luat-o din Adam şi a adus-o pe ea la Adam.
Mare este puterea acestor cuvinte ! Depăşesc orice înţelegere ome¬nească ! Nici nu poţi înţelege altfel adîncimea acestor cuvinte decît dacă priveşti totul cu ochii credinţei.”
Apoi, Sfântul reia momentul creării femeii pentru a adăuga noi înţelesuri. „Şi a făcut Domnul Dumnezeu femeie din coasta, pe care a luat-o din Adam şi a adus-o pe ea la Adam.”(Fac. 2,22).
Prin aceste din urmă cuvinte, Scriptura arată că pentru Adam a făcut Dumnezeu pe femeie. A adus-o pe ea la Adam, spune Scriptura. Pentru că nu ţi-am găsit nici un ajutor între toate celelalte vieţuitoare, asemenea ţie, vrea să spună Dumnezeu lui Adam, iată ceea ce ţi-am făgăduit – că-ţi făgăduisem să-ţi fac un ajutor asemenea ţie – iată, am împlinit şi ţi-l dau! Şi a adus-o pe ea la Adam, spune Scriptura.
Şi a zis Adam: „Iată acum os din oasele mele şi trup din trupul meu.”
Vedem aici şi înţelepciunea lui Adam şi harul său profetic. A ştiut cum a fost ea creată şi a adăugat modul în care cei doi vor forma un trup. „Şi a zis Adam: Iată aceasta-i os din oasele mele şi carne din carnea mea; ea se va numi femeie, pentru că este luată din bărbatul său. De aceea va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va uni cu femeia sa şi vor fi amândoi un trup.”(Fac. 2, 23-24)
După tragica întâmplare a căderii oamenilor şi nerecunoaşterii păcatului lor, oamenii sunt alungaţi din Rai şi îşi încep viaţa sub semnul părerii de rău şi a nostalgiei comuniunii pierdute. Cu toate că oamenii au greşit, Dumnezeu le promite un Răscumpărător, pe care ei îl vor aştepta, generaţie după generaţie. De acum, după izgonirea din Rai încep oamenii să se înmulţească, până atunci ei trăind feciorelnic, necunoscâd nici măcar că sunt goi.
Uită-te cînd s-a întâmplat asta ! După călcarea poruncii, după scoaterea din rai! Atunci a luat început unirea trupească dintre Adam şi Eva. Înainte de călcarea poruncii duceau viaţă îngerească şi n-a fost vorba deloc de unire trupească. Cum putea să fie vorba de aşa ceva, când nu erau supuşi nici nevoilor trupeşti? Deci, la început şi dintru început a stăpânit fecioria, dar cînd a intrat, prin trândăvie, neasculta¬rea şi şi-a făcut intrare păcatul, fecioria a zburat, pentru că cei dintâi oameni s-au făcut nevrednici de măreţia unui atât de mare bun, şi a intrat, deci, în lume legea unirii trupeşti.
De acum încolo, neamul omenesc începe să se înmulţească. Succesiunile de naşteri ale fiilor şi fiicelor neamului omenesc duc la mărirea famiilor, triburilor, neamurilor.
Sfântul lămureşte o problemă ce şi astăzi frământă minţile multor oameni. Cum s-au înmulţit oamenii pe pământ, dacă Adam şi Eva au născut doi fii? Apoi după moartea lui Abel, tot un fiu.
„Şi a cunoscut Cain pe femeia lui; şi zămislind, a născut pe Enoh.” (Fac. 4, 16)
Fiind muritor, era firesc să se îngrijească mult de moştenitori.
Dar poate că cineva mă va întreba :
— Cum a avut Cain femeie, cînd Scriptura nu ne vorbeşte nicăieri de altă femeie în afară de Eva ?
Să nu te uimească lucrul acesta, iubite ! Dumnezeiasca Scriptură nu face nicăieri cu exactitate catalogul femeilor, ci tot ce-i de prisos lasă la o parte; pe bărbaţi îi pomeneşte numai în parte şi nici despre ei totul, ci pe scurt, spunând : cutare a născut fii şi fiice şi a murit. Este firesc, deci, ca Eva să fi născut şi o fată după Cain şi Abel, pe care a luat-o de femeie Cain. Era la început şi pentru că trebuia să se înmul¬ţească neamul omenesc, s-a îngăduit să se căsătorească fraţii între ei.
De atunci şi până la sfârşitul veacurilor oamenii se vor înmulţi, vor primi să fie cu Dumnezeu sau vor refuza. Vor fi liberi să aleagă.
Şi aşa cum spune şi părintele Stăniloae:
„Omul rămâne nemuritor până când e însetat mereu de cunoaştere, pînă când trăieşte în conştiinţa că are ceva mereu nou de cunoscut, adică, pînă când se află într-o conştiinţă a legăturii cu Dumnezeu cel infinit, nu în monotonia unei esenţe supuse aceloraşi legi, ci în legătură cu Cel care i se face cunoscut în alte şi alte adâncimi ale Sale. Iar cunoaşterea lui Dumnezeu ca realitate mereu nouă, nesupusă unor legi ale repetiţiei este cunoaşterea Lui ca realitate personală. Iar cunoaşterea aceasta este tot¬odată o relaţie iubitoare”.(6)
Din aceste puţine ȋnvăţături avem multe de aflat despre frumuseţea omului, despre valoarea lui, făptură minunată, capabilă de a crea, la rândul ei, frumosul.
BIBLIOGRAFIE
1. *** Anastasimatarul Uniformizat II, Utrenierul, Editura IBMBOR, Bucureşti, 2004.
2. Cel Mare, Sfântul ,Vasile, Omilia a IX-a,în: Scrieri partea întîia, Omilii la Hexaemeron (Părinţi şi Scriitori Bisericeşti, 17), traducere, note şi indicii de Pr. D. Fecioru, Editura IBMBOR, Bucureşti 1986.
3. De Nyssa, Sfântul, Grigorie, Scrieri partea a doua, traducere şi note de Pr. Prof. Dr. Teodor Bodogae, Editura IBMBOR, Bucureşti, 1998.
4. Damaschin, Sfântul Ioan, Dogmatica, traducere de Pr. D. Fecioru, Editura Scripta, Bucureşi, 1993.
5. Gură de Aur, Sfântul Ioan, Omilii la Facere, Omilia XIII, în volumul Omilii la Facere I (Părinţi şi Scriitori Bisericeşti 21), traducere, introducere, indicii şi note de Pr. D. Fecioru, Editura IBMBOR, Bucureşti, 1989.
6. Stăniloae, Pr. Prof. Dr. Dumitru, Chipul nemuritor al lui Dumnezeu, Editura Mitropoliei Olteniei, Craiova, 1987.