În Dicţionarul explicativ al limbii române, termenul comunicare indică acţiunea de a comunica (a se pune în legătură, în contact cu…; a vorbi cu…) şi rezultatul ei. Comunicarea este o acţiune prin care oamenii transmit idei şi sentimente, pe de o parte; află despre ideile şi sentimentele celorlalţi, pe de altă parte. În context didactic, trebuie să facem diferenţierea între comunicarea cotidiană (obişnuită) şi comunicarea didactică. De fapt, prin comunicare didactică îi ajutăm pe elevi să-şi formeze şi dezvolte comportamentul de receptori şi emiţători ai mesajului (oral sau scris).
Constantin Cucoş (1997, p. 127) defineşte comunicarea didactică în sens larg, ca „un transfer complex, multifazial, şi prin mai multe canale ale informaţiilor între două entităţi (indivizi sau grupuri) ce-şi asumă simultan sau succesiv roluri de emiţători şi receptori, semnificând conţinuturi dezirabile în contextual instructiv-educativ.”
„Comunicarea înseamnă transmiterea de informaţii, iar din punct de vedere structural, comunicare dintre două persoane presupune existenţa următoarelor componente: emiţător, cod, canal de comunicare, mesaj, receptor şi conexiunea inversă de la receptor la emiţător. Comunicarea umană se realizează cu ajutorul sistemului de coduri care este limba vorbită, prin intermediul căruia emiţătorul generează semnale către receptor, iar acesta decodează semnalele transmise de emiţător. Ca proces, comunicarea este ansamblul operaţiilor de codare-recodare-decodare care se aplică asupra alfabetului de bază, la nivelul sursei, emiţător şi alfabetul-cod la nivelul receptorului. Funcţia de mijloc de comunicare între oameni o deţine limba, care este o entitate specifică, distinctă de limbaj, obiectivată prin intermediul unor sisteme de semne şi al unei reguli logico-gramaticale de punere în corespondenţă cu cuvintele orale şi de combinare în propoziţii purtătoare de mesaj” (Dumitru, 2007, pp. 41-42).
Binecunoscutul model al comunicării, elaborat de lingvistul Roman Jakobson (1963, p. 88) cuprinde șase parametri care intervin în procesul comunicării verbale:
- Emiţătorul– cel care transmite un mesaj, cu o anumită intenţie;
- Receptorul– cel care primeşte mesajul, care are asupra lui un anumit efect;
- Mesajul– secvenţa de semnale verbale, nonverbal şi paraverbale pe care emiţătorul le transmite receptorului;
- Codul– tipul de semnal utilizat; pentru ca o comunicare să-şi atingă scopul, codul utilizat de cei doi interlocutori trebuie să fie comun. Semnalele pot fi lingvistice (orale sau scrise), vizuale (semnele de circulaţie), sonore (alfabetul Morse), mimică şi gesturi etc. În şcoală, comunicarea se bazează pe limba naturală, dar există şi şcoli unde se foloseşte codul Braille – codul surdo-muţilor – sau coduri artistice distincte – codul muzical, plastic etc.
- Canalul– mediul prin care se transmite mesajul de la emiţător la receptor: aerul în comunicarea orală, hârtia (scrisoarea, cartea, telegrama etc.) în comunicarea scrisă, telefonul, faxul, poşta electronic în comunicarea rapidă la distanţă;
- Contextul– indică, pe de o parte, aspectul (real sau imaginar/ fictiv) la care se referă mesajul, iar pe de altă parte, elementele care influenţează o situaţie de comunicare concretă (locul şi timpul când se desfăşoară comunicarea, relaţiile dintre interlocutori).
Ion-Ovidiu Pânişoară (2004, p.14) consideră că „această comunicare constă în atribuirea unui sens semnelor, perceperea înţelesului, iar comunicarea se petrece în clipa în care persoanele atribuie semnificaţie mesajelor. Aceeaşi sursă distinge în aceeaşi ordine de idei, două direcţii de acţiune teoretico-metodologică aparent contradictorii, care reprezintă intersectarea a două planuri, unul instrumental, care oferă un cadru structurat şi coerent al utilizării comunicării şi altul de investigaţii şi analiză, care aduce în atenţie dinamica procesului de comunicare ca atare”.
Profesorul Laurenţiu Şoitu (1997, pp. 71-77) distinge trei etape ale procesului de educare pentru comunicare:
I. Etapa de iniţiere, unde individul foloseşte comunicare doar ca mijloc de interrelaţionare, deoarece omul doreşte să relaţioneze cu cei din jur încă de la vârste mici. La început, până să folosească singur cuvântul, el apelează la gesturi şi mimică. Dacă în jurul lui se vorbeşte folosindu-se cuvinte, el pronunţă ce aude, iar pe măsură ce vocabularul se îmbogăţeşte şi reuşeşte să formeze propoziţii, renunţă la o parte din gesturi.
II. Etapa învăţării, presupune folosirea comunicării pentru a obţine cunoştinţe, dar această etapă nu se poate parcurge, dacă n-am exersat suficient capacitatea copilului de a se exprima. Copiii cu care vorbim foarte puţin şi îi antrenăm insuficient în situaţiile de comunicare nu pot folosi comunicarea ca instrument pentru învăţare, de aceea se spune că profesorul bun face cât un noroc în viaţă.
III. Etapa perfecţionării, unde introduce adolescenţii şi tinerii care au capacităţi de comunicare şi sunt capabili să le perfecţioneze şi să le diversifice.
„Actul comunicării presupune un proces mult mai complex decât cel al vorbirii, motiv pentru care educarea capacităţilor comunicative este distinctă de educarea capacităţilor de vorbire şi ulterioară dezvoltării acestora, astfel capacităţile de comunicare trebuie să facă obiectul expus al preocupărilor cadrului didactic, iar în caz contrar, nu se poate spune că nu se comunică, ci doar că acest proces poate decurge în mod deficitar, deoarece capacităţile de comunicare trebuie să fie puse în evidenţă întotdeauna într-un context relaţional în care partenerii să-şi schimbe rolurile între ei.” (Lăzărescu & Ezechil, 2017, p. 23)
Bibliografie
1.Cucoş, C. (2007). Pedagogie ediţia a II-a revizuită şi adăugită. Bucureşti: Editura Polirom
2. Dumitru, G. (2007). Metodica activităţilor instructiv-educative în învăţământul preprimar. Craiova: Editura Didactica Nova
3. Jakobson, R. (1964). Lingvistică şi poetică, Bucureşti: Editura Ştiinţifică
4. Pânişoară, I. O. (2004). Comunicare eficientă. Iaşi: Editura Polirom
5. Şoitu, L. (1997). Pedagogia comunicării. Bucureşti: Editura Didactică şi Pedagogică
6. Lăzărescu, M. & Ezechil, L. (2017). Laborator preşcolar- ghid metodologic. Bucureşti: Editura Miniped