După aproape trei luni de realizare a orelor în mediul virtual, iată-ne ajunși la finalul anului școlar când, conform planificării, trebuie să realizăm ore de recapitulare a cunoștințelor acumulate. În rândurile de mai jos, îmi propun să realizez o recapitulare, un bilanț al celor constatate după aceste trei luni chinuitoare pentru copii, pentru părinți, dar și pentru noi, profesorii. Trei luni în care cei trei actori ai procesului educațional au trebuit să-și consacre tot timpul posibil realizării activității educative într-un mod aproape inexistent în istoria omenirii.
O situație inedită, neobișnuită, la care în mod personal nici măcar n-am visat. Mi se pare că este un vis urât, ca urmare a vizionării unui film science-fiction. Trei luni în care m-am întâlnit cu elevii numai virtual, folosind diferite platforme și mijloace de comunicare, încercând să realizez lecții din ce în ce mai atractive, care să-i determine să fie atenți la subiectul lecției, să-și dorească să participe la activitățile inițiate, să nu fie tentați să evadeze în planul altor activități oferite de mediul virtual.
În cazul acestei realități neavenite, un lucru este cert – nu au fost pregătiți nici elevii, dar nici noi, profesorii, pentru realizarea lecțiilor online, pentru activitățile „școlii de acasă”. Niciunul dintre actorii piesei de teatru numită școală nu s-a așteptat la schimbarea atât de abruptă a scenei, scenariului, actului regizoral sau decorului reprezentației. Am fost nevoiți să jucăm în fiecare zi altă piesă, cu alt scenariu, cu alt decor dar cu aceleași personaje.
Ce impact a avut această situație pentru actorii procesului educațional?
Am citit mesaje de nemulțumire atât din partea elevilor, dar și din partea părinților. Dacă pe data de 11 martie elevii, dar și părinții au crezut că urmează o vacanță, de două săptămâni, scurgerea timpului s-a dovedit ineficientă căci, după această perioadă au urmat prelungiri și iar prelungiri, cu specificarea realizării de activități online, activități care să se reflecte într-un mod total diferit de cea cu care am fost obișnuiți.
Este un lucru cert că nu toți copiii au acces la învățământul realizat la distanță, și aceasta din mai multe motive, date de condiția materială oferită de familie. Materialele folosite atât de cadrele didactice cât și de elevi sunt materiale proprii, pe care nu toți elevii și le permit. Există familii cu mai mulți copii, în care laptopul sau PC-ul trebuie să fie împărțit, în funcție de priorități. De regulă, primul care are acces la materialele informaționale este copilul mai mare, cu atât mai mult dacă acesta este în clasele terminale. Am mai citit articole în care am constatat cu amărăciune că există sate în care semnalul la internet este slab sau nu există deloc conectare, aceasta fiind realizată cu ajutorul telefonului. Am primit semnale de la copii care nu reușesc să deschidă link-urile trimise, deoarece telefonul din dotare nu le permite să facă lucrul acesta. Există și copii care pur și simplu nu au vrut să coopereze, căci, trebuie să recunoaștem, în orice situație există „excepții de la excepții”.
În cadrul orelor de limba franceză, am încercat să realizez momente atractive, bazate pe jocuri și exerciții interactive. Pentru momentul de fixare a cunoștințelor, am căutat dialoguri, cântece care să-i determine pe copii să-și dorească să lucreze la această disciplină, în acest context nefericit al învățării de acasă, în care se simte lipsa socializării, a jocurilor, a râsetelor și a glumelor nevinovate specifice copilăriei.
Și totuși…. elevii de la sfârșitul anului școlar 2019 – 2020 sunt stresați psihologic, dezorientați, lipsiți de entuziasmul specific vârstei. Dacă pentru cei mai mulți dintre ei evaluarea se realizează online, fără probleme, cu note care să-i avantajeze, de către profesori mai puțin exigenți, elevii din clasele terminale așteaptă cu emoție susținerea celor mai importante examene din viața lor – Evaluarea Națională și Bacalaureatul – în condiții total diferite de cele din anii precedenți, după trei luni de absență din clasa în care au învățat timp de patru ani, departe de atmosfera cu care s-au obișnuit, departe de prezența fizică a colegilor și a profesorilor, cu încurajări trimise în mod virtual sau de la distanță de doi metri, printr-o voce schimbată de o mască care ascunde zâmbetul, tristețea sau dezamăgirea… Dezamăgirea că sunt lipsiți de fericirea exprimată în ultima oră de curs, de îmbrățișările colegilor și ale profesorilor… Dezamăgirea că spectacolul de rămas bun de la sfârșitul anului școlar a rămas numai în amintirea unui vis frumos, din care au început să se trezească începând cu ziua de 11 martie.
În concluzie, constat că, dacă actul de predare – învățare se poate realiza și în mediul online, în situații limită, când de distanțarea socială depinde sănătatea și chiar existența omenirii, aceasta nu poate înlocui sub nicio formă ˶școala din școală”, din clasa cu care este obișnuit elevul. Elevul merge la școală cu entuziasmul specific, fericit că poate să-și revadă colegii, să-și povestească întâmplările, să-și manifeste mulțumirile sau nemulțumirile prin îmbrățișări, să privească reacțiile de aprobare sau dezaprobare în ochii dascălilor săi. Niciun fel de activitate nu poate înlocui această stare de spirit a copilului manifestată în mediul real. Oricât de creativi am fi noi, profesorii, nimic nu poate înlocui atmosfera din sala de clasă sau din curtea școlii, cu care ne-am obișnuit dintotdeauna. Dacă această metodă va continua, acești copii vor crește deprimați, descurajați, în spirit spartan, robotizați, simțindu-se lipsa de comunicare reală, iar Nică din Amintirile… lui Ion Creangă va rămâne doar o amintire a ceea ce… „a fost odată”.