Mulţi specialişti au încercat să definească tipologia cititorului începând cu teoriile lui Aristotel (conceptele de hedone şi catharsis) sau cu cele ale lui Horaţiu (prodesse şi delectare). Cu toate acestea, cititorul reprezintă o achiziţie recentă a studiilor de teorie literară.
Începând cu anii ’60, cu acel „implied author (carrying the reader with him)” al lui Wayne Booth (1961), continuând cu structuraliştii francezi (G. Genette), cu semiotica lui Iuri Lotman, cu şcoala germană (H.R. Jauss, 1967), cea italiană (Umberto Eco şi „cititorul model”), „fantoma cititorului se strecoară în centrul a diverse teorii”, afirma U. Eco (1990).
Lectura se defineşte ca o modalitate de comunicare a autorului cu cititorii (tradiţional înţeleasă unidirecţional; în epoca modernă şi postmodernă implică în mai mare măsură instanţa cititorului). Condiţia minimală a lecturii este existenţa unui cod comun atât autorului cât şi cititorului. Semioticianul italian Umberto Eco („Intentio lectoris”, în Limitele interpretării, 1996) scria despre trei forme de interes în actul lecturii:
a) a urmări intenţia autorului, a încerca să descoperi, în calitate de cititor, „ce a vrut să spună” în acel text / operă literară, planurile, impulsurile conştiente şi inconştiente care l-au îndemnat să scrie; Eco numea aceasta intentio auctoris;
b) a urmări ce spune textul ca atare, considerat separat atât de autorul său, cât şi de fiecare cititor individual şi de masa cititorilor luaţi în ansamblu (aşa-numita intentio operis);
c) a ţine cont doar de dorinţele, scopurile, înclinaţiile cititorului / cititorilor – cu alte cuvinte, de intentio lectoris.
Problema lecturii se pune diferit pentru textul literar şi cel nonliterar (teoretic, ştiinţific, filozofic, juridic, publicistic). Există prejudecata că textul literar este mai accesibil lecturii, întrucât nu necesită cunoştinţe de specialitate, o atenţie susţinută, un intelect antrenat. Disponibilitatea mai mare a literaturii, care se oferă unor categorii ample de cititori nu trebuie să înşele. Există texte literare dificile, „încifrate” pentru unii sau pentru majoritatea cititorilor, mai ales în operele literaturii moderne.
Tudor Vianu afirma că cercul cititorilor reali ai unui mare poet este limitat, „prin adâncimea şi adevărul subiectiv al expresiei sale”. În concepţia lui Paul Cornea (Introducere în teoria lecturii, ed. II, 1998), tipologia cititorului cuprinde şi „lectorul alter-ego” (scriitorul ca prim cititor al operei sale), „lectorul vizat” (destinatarul unei scrisori, sau publicul-ţintă, explicitat ca atare, al unei categorii de texte; literatura pentru copii, de exemplu) şi „lectorul înscris” (cititorul ca personaj al cărţii: Fred Vasilescu – lector al scrisorilor lui Ladima în Patul lui Procust, de C. Petrescu).
Potrivit lui W. Booth, interesele cititorului cultivate de text sunt de trei tipuri: intelectuale, calitative şi practice. Interesele intelectuale (sau cognitive) definesc cu precădere genuri ca romanul poliţist, povestirea de mistere, romanul filosofic şi de idei. Interesele calitative includ dorinţa de finalizare cauzală (aflarea consecinţelor unei întâmplări/acţiuni), aşteptările legate de formele şi convenţiile literare (care trebuie să se încheie aşa cum au anunţat în primele pagini / rânduri), aşteptări legate de natura particulară a operei respective, tonul sau stilul ei specific. Ele sunt exacerbate de literatura modernă, de romanul psihologic (al sensibilităţii). Interesele practice definesc preocuparea cititorului pentru destinul personajelor, participarea sa afectivă la evenimentele relatate într-o operă de ficţiune, implicarea sa morală. Caracterizează mai ales romanul tradiţional (Dickens, Balzac). Intenţia lui Wayne Booth este de a reabilita acest tip de interes, devalorizat de către teoreticienii literaturii moderne. Cele trei tipuri se amestecă în operele de valoare, care nu mizează doar pe o singură coordonată a interesului lectorului, ci încearcă să-l capteze în mai multe feluri (Shakespeare, Dostoievski). Conceptul de kalokagathia (în greaca veche) exprima această unitate a valorilor.
Operele de artă sunt, în momentul apariţiei lor, mai mult sau mai puţin inteligibile. Aceasta depinde de raportul între codul operei (setul de principii estetice pe care le particularizează) şi codul artistic disponibil în conştiinţa receptorilor/ a epocii. Receptarea e mereu în urma creaţiei (de exemplu, critica de început a romanticilor apela la normele clasicismului, de unde neînţelegerea şi respingerea noutăţii; Sainte-Beuve i-a respins pe Flaubert şi Balzac, Gide, Proust.)
Nu toate interpretările sunt în egală măsură acceptabile. Criteriile de validare a unei interpretări (după Paul Cornea) presupun relevanţa (grila teoretică trebuie să fie adecvată textului), pertinenţa (supunerea necondiţionată la stimulii textului, limitarea subiectivităţii), coerenţa (intrepretarea să „ţină”, să nu fie autocontradictorie), istoricitatea (orice interpretare e datată, istorică, depinde de epocă, grup social, tradiţie culturală), intertextualitatea (interpretarea se proiectează pe fundalul celor precedente, le ia în seamă chiar şi pentru a se distanţa de ele; contactul imediat, inocent cu opera e rar şi chiar absent în cazul operelor mai vechi).
Arta modernă e tot mai greu accesibilă. Astfel, apar interpretări diverse, necoerente. Devine dificilă formularea judecăţii de valoare în aceste condiţii. Critica modernă nu mai e preocupată decât în mică măsură de problemele axiologice. Sociologia lecturii studiază diferenţierea publicului în funcţie de nivel de educaţie. Analiza sociologică are în centru noţiunea de „aparat literar”, care cuprinde trei elemente: producătorul (atât scriitorul, cât şi editorul), cartea şi consumatorul (publicul).
Se vorbeşte mereu despre criza lecturii în epoca noilor media şi a internetului. Cele două – cartea şi internetul – vor exista mereu atâta timp cât vor fi persoane interesate de literatură, de evadarea prin intermediul lumii ficţionale. Cele două se completează prin felul în care se adresează receptorului avizat. Problema s-a pus în termeni acuţi în România contemporană, după fascinaţia lecturii din anii comunismului, în lipsa altor distracţii. E un fenomen firesc să scadă interesul pentru lectură şi în consecinţă tirajele, cititorul nou preferând mediul on-line în defavoarea cărţii tipărite.
Bibliografie:
Aristotel, Poetica, Editura Academiei, Bucureşti, 1965
Waine C. Booth, Retorica romanului Paul Cornea, Introducere în teoria lecturii, ed. II, 1998
Umberto Eco, Limitele interpretării, 1996, ED. Pontica, Constanţa
Genette G., Introducere în arhitext. Ficţiune şi dicţiune, Univers, Bucureşti, 1994.