De fiecare dată când le dau elevilor din clasele mari sarcina de a găsi materiale pentru un proiect sau de a pregăti o prezentare, povestea se repetă. Deschid prima linie din motorul de căutare, copiază textul cu tot cu hyperlinkurile altora și cu reclamele la cursuri, iar apoi mi-l predau cu un aer mândru. Nici măcar nu citesc ce scrie acolo! În capul lor, orice linie scrisă pe ecran este adevărul absolut. Titlurile de tip clickbait, părerile bloggerilor – totul este aruncat în aceeași grămadă. Și această credință oarbă într-un „calculator inteligent” este principala mea durere de cap ca profesoară.
Informatica a încetat de mult să mai fie doar o lecție unde se învață apăsarea tastelor Ctrl+C / Ctrl+V sau se tocește sintaxa. La facultate am învățat termeni frumoși: taxonomia lui Bloom, niveluri cognitive superioare, Zona Proximei Dezvoltări (ZPD) a lui Vîgotski… Toate acestea sună grozav până când intri într-o clasă în care stau treizeci de elevi, iar jumătate dintre ei așteaptă de la tine un singur lucru: „Arătați-mi pe ce buton să apăs ca să mă lăsați în pace”. Jean Piaget scria cândva despre „conflictul cognitiv” – că gândirea se activează atunci când șablonul obișnuit se rupe. Iată că eu încerc să rup aceste șabloane în fiecare zi, deși copiii se opun cu înverșunare.
În locul cazurilor IT sofisticate, eu iau cele mai simple și pământene lucruri, la care copiilor le dispare complet logica de îndată ce se așază în fața monitorului.
Cel mai edificator exemplu este lucrul în foile de calcul electronice (la clasele a 9-a). Completăm o bază de date simplă, să zicem, cheltuielile pentru banii de buzunar sau reușita școlară. Iar eu, în mod special, ca și cum ar fi „din greșeală”, în linia de total, în loc de formula SUM, introduc manual o cifră luată la întâmplare. Sau încurc intervalul de celule, obligând programul să calculeze suma împreună cu antetul de text al tabelului.
Și ce credeți? Copiii se uită la ecran, văd că cifra finală nu corespunde deloc cu realitatea, dar tac! Întreb: „Totul e corect?”. Toți aprobă dând din cap la unison: „Da, doar a calculat calculatorul”. Trebuie practic să-i prind de mână și să-i oblig să verifice cu ochii lor. Abia atunci începe ceea ce în ghidurile metodologice (de exemplu, la Zair-Bek) se numește analiză critică a datelor. Încep să înțeleagă că Excel este doar un simplu calculator fără minte, care va calcula orice valoare dacă i se dă o comandă greșită.
În clasele mari, când ne chinuiam cu ciclurile de bază sau vectorii în C++, copiii intră în regimul de robot: pur și simplu copiază șablonul de cod de pe tablă sau de pe internet. L-au scris, programul a pornit, a afișat o cifră oarecare și gata, se consideră genii.
Eu renunț conștient la evaluarea de tipul „funcționează, înseamnă că e excelent”. Le dau o problemă extrem de simplă, dar schimb condițiile în așa fel încât șablonul lor tocit să ofere o absurditate. De exemplu, să găsească nota medie din clasă, dar printre date se strecoară „accidental” nota „0” sau „78” într-un sistem de zece puncte. Jumătate din clasă nici măcar nu va observa că nota medie a ieșit negativă sau este egală cu treizeci, până când nu le pun în față evidența greșelii. Abia aici se activează gândirea despre care scriu Kafai și Burke în lucrările lor despre predarea codificării: codul nu trebuie doar scris, el trebuie analizat dacă este adecvat.
Recent am trecut prin tema istoriei parcului de calculatoare și a arhitecturii calculatorului. În loc să le dictez generațiile de procesoare (oricum nu ar fi ascultat), am organizat un experiment. Este ceea ce Ciprian Ceobanu numește în lucrările sale „învățarea prin context” – când copiii sunt atrași de ceea ce se întâmplă chiar aici și acum.
Am afișat pe ecranul principal al proiectorului un articol obișnuit de pe Wikipedia despre structura unității centrale. Dar înainte de a lăsa clasa să intre în cabinet, am recurs la un mic truc: am deschis codul paginii prin instrumentul de dezvoltator din browser (am apăsat F12) și chiar acolo, în regimul de vizualizare a codului, am rescris textul în câteva secunde. Desigur, nu am stricat adevărata Wikipedia pe internet – toate modificările au rămas doar pe ecranul meu, dar vizual pagina arăta absolut autentic, cu toate logo-urile și linkurile. Am schimbat pur și simplu funcțiile memoriei între ele: am scris că memoria operativă (RAM) este utilizată pentru stocarea pe termen lung a fișierelor atunci când calculatorul este închis, iar hard diskul – pentru procesarea datelor curente ale procesorului.
Și spun clasei: „Hai să facem un conspect scurt după această schemă, să ne amintim baza”. Ei își deschid caietele, se uită la proiector, citesc și încep să rescrie pe automat.
După vreo zece minute, întreb: „Dragi elevi, dar nu vă deranjează că în conspectele voastre acum este scrisă o aberație tehnică totală? Dacă vă stingeți PC-ul, după logica voastră, s-a șters totul?”. În clasă se așterne liniștea, apoi stupoarea, iar după aceea indignarea: „Dar așa scrie pe site-ul oficial, noi de acolo am copiat!”.
Și acest moment este cel mai valoros din toată lecția. Apăs butonul „Reîmprospătează pagina” (Refresh) în browser, textul meu fals dispare, iar Wikipedia revine la forma inițială, cea corectă. Copiii sunt șocați. Lăsăm aceste conspecte și în sfârșit începem o dezbatere adevărată despre de ce nu trebuie să crezi primului ecran ieșit în cale, cât de ușor este să distorsionezi informația în rețea cu ajutorul unei simple taste F12 și de ce trebuie mereu să corelezi ceea ce vezi pe internet cu bunul simț și cu logica.
Aici se schimbă și sistemul de evaluare. Pentru mine devine neimportant cât de frumos au rescris textul. Mă uit la modul în care raționează în timpul acestei discuții. Știe unul să-i dovedească altuia că memoria nu funcționează așa? Este capabil să recunoască faptul că a fost naiv și pur și simplu a transferat automat textul în caiet? Experții OECD în rapoartele lor repetă constant că gândirea critică este capacitatea de a evalua forța argumentelor. Iată că pe o astfel de discuție simplă se verifică acest lucru, nu prin teste sofisticate.
Să vorbim deschis: a sparge această inerție a copiilor este o muncă de ocnă. Școlarii de astăzi sunt groaznic de obișnuiți cu sarcinile reproductive. Lor le este mai ușor să primească un algoritm gata făcut, un ghid, o instrucțiune pas cu pas și să facă totul după șablon, fără să-și pună capul în mișcare. Când scot instrucțiunile și spun: „Aici nu există un singur răspuns corect, decideți singuri cum este mai convenabil să grupați aceste date în tabel și demonstrați-mi”, în clasă începe un protest mut. Ei suferă la propriu din cauza necesității de a alege și de a gândi de sine stătător. Spargerea acestei dorințe de a nu gândi se face cu greu, oferind astfel de sarcini în microdoze.
Și timpul, desigur. Rețeaua noastră de ore la informatică este de plâns. În 45 de minute să reușești și tema să o predai conform programei, să organizezi și o dezbatere, să și lucrezi practic la calculatoare este aproape nerealist. Trebuie să te descurci cum poți: să dai ceva pentru mini-cercetări acasă, să folosești elemente de „clasă inversată” (flipped classroom), când ei se uită la teorie acasă, iar la lecție doar căutăm greșeli și dezbatem idei.
În general, să dezvolți spiritul critic la niște copii obișnuiți, de nivel mediu, este greu și consumă multă energie din partea profesorului. Este mult mai simplu să predai o lecție sub dictare și să pui note pentru referate copiate. Dar dacă vom continua să-i învățăm doar să dea click conform instrucțiunilor, mâine îi va înlocui cu fluierături orice rețea neuronală. Însă a-i învăța să se îndoiască, să reverifice datele calculatorului și să ia decizii – iată pentru ce merită, de fapt, să vii la școală.
Bibliografie
Vygotsky L. S. Myshlenie i rech. – M.: Labirint, 1999. – 352 s.
Dewey J. Kak my dumaem / per. s angl. – M.: Karapuz, 2009. – 208 s.
Zair-Bek S. I., Mushtavinskaya I. V. Razvitie kriticheskogo myshleniya na uroke: posobie dlya uchitelei obshcheobrazovat. uchrezhdenii. – M.: Prosveshchenie, 2011. – 223 s.
Piaget J. Psihologiya intellekta. – SPb.: Piter, 2004. – 192 s.
Kafai Y. B., Burke Q. Connected Code: Why Children Need to Learn Programming. – MIT Press, 2014.
Ceobanu C. Învățarea în mediul virtual. Ghid metodologic. – Iași: Polirom, 2016.
Vincent-Lancrin S. et al. Fostering Students’ Creativity and Critical Thinking: What It Means in School. – Paris: OECD Publishing, 2019.