În accepțiunea majorității specialiștilor contemporani, Curriculum-ul reprezintă unul dintre pilonii fundamentali ai sistemului educațional, întrucât reflectă valoriile, obiectivele, respectiv direcțiile de dezvoltare ale unei societăți, într-o anumită perioadă istorică. Astfel, în contextul transformărilor economice, politice, sociale și nu în ultimul rând, tehnologice, din ultimele decenii, sunt de părere că noțiunea de „curriculum” nu mai poate fi redusă la o simplă listă de conținuturi ce trebuie predate, ci acesta trebuie înțeles ca un ansamblu coerent de experiențe de învățare care contribuie la dezvoltarea integrală a elevului.
Prin urmare, unul dintre scopurile principale ale lucrării de față este de a analiza conceptul de „curriculum”, principalele sale elemente componente, tendințele actuale de dezvoltare și, nu în ultimul rând, provocările pe care le întâmpină implementarea acestuia în sistemul educațional contemporan.
Pornind de la cele enunțate mai sus, este de la sine înțeles faptul că educația traversează o perioadă caracterizată prin schimbări accelerate, generate de evoluția tehnologică, globalizare și modificarea permanentă a cerințelor pieței muncii. În acest context, curriculum-ul devine instrumentul prin intermediul căruia sistemele educaționale încearcă să răspundă unor nevoi din ce în ce mai complexe pe care societatea le are. Astfel, sunt de părere că în literatura pedagogică actuală, accentul se deplasează de la transmiterea mecanică a informațiilor către dezvoltarea competențelor necesare adaptării la situații diverse, rezolvării de probleme și, nu în ultimul rând, învățării constante, pe tot parcursul vieții. Pornind de la această premisă, este cert faptul că în acest sens, curriculum-ului îi revine sarcina principală de a crea contexte autentice de învățare, în cadrul cărora elevul să devină principalul subiect participant activ la propriul succes educațional.
Cu toate acestea, trebuie precizat faptul că noțiunea de „curriculum” are o evoluție istorică „interesantă”. Termenul „curriculum” provine din limba latină, iar inițial acesta desemna „drumul” sau „parcursul”. În domeniul educațional, sensul său a evoluat considerabil, astfel că, dacă în trecut, curriculum-ul era asociat aproape exclusiv cu planurile de învățământ și programele școlare, în prezent acesta include totalitatea experiențelor de învățare planificate și organizate de către instituțiile de învățământ. Prin urmare, azi, curriculum-ul cuprinde obiective educaționale, conținuturi instructiv-educative, strategii didactice, modalități de evaluare eficientă a elevilor/ cadrelor didactice și resurse educaționale diverse, toate integrate într-un sistem coerent orientat către formarea competențelor.
În acest sens, este ușor de înțeles faptul că perspectiva actuală pune accent pe flexibilitate, interdisciplinaritate și, poate cel mai important, pe adaptarea întregului proces instructiv- educativ la particularitățile de vârstă și psiho-sociale ale fiecărui elev în scopul dezvoltării armonioase a acestuia.
Din perspectiva teoriei curriculare, curriculum-ul poate fi analizat, conform doctrinei, prin intermediul mai multor componente esențiale. În primul rând, finalitățile educaționale- idealuri, scopuri și obiective educaționale-, după cum bine știm, stabilesc direcțiile generale ale procesului de formare și exprimă profilul absolventului pe care sistemul educațional îl urmărește în epoca respectivă.
Conținuturile reprezintă ansamblul cunoștințelor, deprinderilor și valorilor selectate pentru fiecare disciplină. Prin urmare, alegerea acestora trebuie să răspundă atât exigențelor științifice, cât și nevoilor reale ale societății. De asemenea, strategiile didactice au rolul de a facilita învățarea activă, colaborativă și reflexivă. Metode precum învățarea prin intermediul realizării de proiecte, studiul de caz, rezolvarea de probleme sau utilizarea tehnologiilor digitale contribuie la dezvoltarea competențelor- cheie. Evaluarea completează procesul curricular, oferind informații despre progresul elevilor și despre eficiența activităților desfășurate de cadrul didactic la clasă. În ultimii ani, evaluarea formativă a câștigat o poziție superioară în comparație cu evaluarea exclusiv sumativă, întrucât a permis reglarea permanentă a procesului de învățare, prin adoptarea de măsuri ameliorative la clasă, de către cadrul didactic.
Totuși, sunt de părere că una dintre cele mai importante transformări ale educației contemporane este însăși orientarea curriculum-ului către competențe. Astfel, această abordare presupune depășirea modelului tradițional bazat pe memorarea informațiilor și valorificarea cunoștințelor în contexte autentice. Astăzi, având în vedere caracterul social, politic, economic al societății din care facem parte, elevul este încurajat să analizeze, să argumenteze, să colaboreze și să găsească soluții la probleme reale. Principala trăsătură a curriculum-ului centrat pe competențe putem spune că este tocmai faptul că favorizează dezvoltarea gândirii critice, creativității, autonomiei și responsabilității personale. În același timp, cadrul didactic își redefinește rolul, devenind un real facilitator al învățării și, totodată, un organizator al unor experiențe educaționale relevante. Prin urmare, în urma unei analize detaliate asupra noii abordări, se va observa că în cadrul acestui model, succesul școlar nu mai este măsurat exclusiv prin cantitatea informațiilor acumulate, ci prin capacitatea elevului de a utiliza/ aplica ceea ce a învățat în situații concrete.
Deși documentele curriculare promovează, după cum am spus, principii moderne, implementrea lor întâmpină încă numeroase dificultăți. Una dintre provocările majore este menținerea unui echilibru între cantitatea conținuturilor și timpul disponibil pentru aprofundarea acestora. În multe dintre situații, cadrele didactice resimt presiunea parcurgerii programei într-un ritm accelerat, ceea ce limitează utilizarea constantă a strategiilor didactice interactive. O altă provocare este constituită de diferențele existente între resursele disponibile în unitățile de învățământ. În acest sens, consider că integrarea tehnologiilor digitale și aplicarea unor metode inovatoare depind adesea de infrastructură și de nivelul de formare al cadrelor didactice.
Nu în ultimul rând, sunt de părere că întregul curriculum trebuie adaptat diversității elevilor. Educația incluzivă presupune în primul rând diferențierea activităților, respectarea ritmurilor individuale de învățare și valorificarea potențialului fiecărui copil, la capacitate maximă.
Altfel spus, viitorul curriculum-ului este strâns legat de capacitatea sistemului educațional de a răspunde schimbărilor rapide din societate, cu tot ce presupun acestea. Digitalizarea, inteligența artificială, educația pentru dezvoltare durabilă și educația media vor influența tot mai mult structura programelor școlare, având în vedere ultimele tendințe apărute la nivelul întregii societăți. În egală măsură, consider că noțiunea de „curriculum” trebuie să păstreze un oarecare echilibru între dezvoltarea competențelor profesionale și formarea valorilor democratice, a spiritului civic și a responsabilității sociale. Este de la sine înțeles faptul că un curriculum eficient nu urmărește doar performanța academică, așa cum am subliniat și cu alte ocazii, ci acesta contribuie în primul rând la dezvoltarea unor persoane capabile să învețe constant/ continuu, să colaboreze și să participe activ la viața comunității, aducând în acest mod, plus valoare societății din care fac parte.
În concluzie, având în vedere toate argumentele prezentate ulterior în cadrul prezentei lucrări, sunt de părere că curriculum-ul reprezintă mai mult decât un document administrativ sau un ansamblu de programe școlare. Acesta constituie întreaga expresie a unei viziuni cu privire la educație și la tipul de cetățean pe care societatea actuală dorește să îl formeze. În contextul actual, eficiența curriculum-ului depinde de capacitatea acestuia de a integra noile competențe apărute, de flexibilitatea implementării și de profesionalismul cadrelor didactice. Practic, consider că modernizarea curriculum-ului nu trebuie privită ca un scop în sine, ci ca un proces continuu de adaptare la nevoile elevilor și la dinamica societății. În acest sens, îmi permit să afirm că profesorul rămâne, din punctul meu de vedere, principalul factor care transformă prevederile curriculare în experiențe autentice de învățare, iar succesul reformelor educaționale depinde în mare măsură de modul în care acesta reușește să valorifice potențialul curriculum-ului în activitatea didactică de zi cu zi.
Bibliografie
1. Bocoș, M., „Instruirea interactivă. Repere pentru reflecție și acțiune”, Editura Polirom, Iași, 2017;
2. Cerghit, I., „Sisteme de instruire alternative și complementare. Structuri, stiluri și strategii.”, Editura Polirom, Iași, 2008;
3. Cristea, S., „Dicționar enciclopedic de pedagogie.”, Editura Didactică și Pedagogică, București, 2015;
4. Cucoș, C., „Pedagogie”, Editura Polirom, Iași, 2014;
5. Joița, E., „Instruirea constructivistă- o alternativă. Fundamente. Strategii.”, Editura Arves, București, 2006;
6. Potolea, D.,Toma, S., Borzea, A. (coord.), „Coordonate ale unui nou cadru de referință al curriculumului național.”, Institutul de Științe ale Educației, București, 2012;
7. Tyler, R. W., „Basic Principles of Curriculum an Instruction”, University of Chicago Press, Chicago, 1949;
8. UNESCO, „Rethinking Education: Towards a Global Common Good”, Paris, 2015;
9. OECD., „The Future of Education and Skills 2030”, Paris, 2019;
10. Vlasceanu, L., „Politici educaționale”, Editura Polirom, Iași, 2002;
11. Fullan, M., „The Principal: Three Keys to Maximizing Impact”, Jossey- Bass, San Francisco, 2014.