În învățământul tradițional, principala metoda o constituia expunerea profesorului, completată cu studiul individual al elevului, acasă. Aceasta metoda este aspru criticată, încă de la începutul secolului, susținându-se ca nu favorizează legătura cu practica.
Lipsa de legătura cu realitatea vine de la atitudinea elevului: ei asistă pasiv la o expunere, pe care știu ca trebuie să o repete. Apoi, în lecție se trece, de obicei, de la general la particular, altfel decât în practică. Și studiul individual se efectuează din alt punct de vedere: scopul este să știm să reproducem, ceea ce antrenează prea puțin efortul de gândire.
O altă metodă tradițională, „convorbirea cu întreaga clasa”, antrenează mai mult participarea școlarilor, dar elevii sunt „duși de mână”, neștiind întotdeauna ce se urmărește. Nici nu se pot pune probleme dificile, pentru care s-ar cere mult timp de gândire. Așadar, cu excepția poate a orelor de fixare, de exerciții, forma clasică a învățământului nu dezvoltă suficient gândirea elevilor.
Formarea gândirii în școlile active
În timp ce în învățământul tradițional abordarea frontală se utilizează în mod aproape exclusiv, în școlile cu predare activă, ea intervine doar într-o secvență din oră sau lipsește complet. Elevii lucrează singuri sau pe grupe, sub supravegherea și cu ajutorul profesorului, care intervine uneori cu întrebări sau cu indicații.
Activitatea pe grupe sau individuală este axata pe soluționarea de probleme. Uneori, tema nu e formulata clar: ei trebuie să găsească problema și să o rezolve. Se urmărește nu numai dezvoltarea gândirii, ci si stimularea creativității. Se utilizează învățarea prin descoperire, mai ales când elevii efectuează lucrări practice sau portofolii.
E vorba, desigur, de o descoperire dirijată de profesor sau prin utilizarea unor texte în care este vorba de sesizarea unor legi ale naturii sau ale vieții sociale. Discuțiile desfășurate în activitățile pe grupe favorizează dezvoltarea capacității de deliberare pe plan mental. În general, se creează la elevi o atitudine activă, orientată spre găsirea și soluționarea problemelor – ca în practică. Evident, se stimulează gândirea si creativitatea. De aceea, învățarea activă este net superioară celei tradiționale, deși solicita mai mult timp.
Bibliografie
• Cristea, S., Studii de pedagogie generală, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 2009.
• Cucoş, C., Psihopedagogie pentru examenele de definitivare şi grade didactice, Iaşi, Editura Polirom, 1999.
• Drăgan, L., Nicola, I., Cercetarea psihopedagogică, Târgu Mureş, Editura Tipomur, 1993.