De-a lungul istoriei, copiii cu cerințe speciale au fost fie excluși, ignorați, neglijați, abandonați, pentru același motiv fie suprimați (spartanii îi aruncau de pe stâncă pe copiii care se nășteau cu o malformație). Sunt diferiți de ceilalți. În această problematică există un complex de date, de practici, concepții și perspective psihologice. Familiile acestor copii au trăit mereu la fel ca și copiii, în jenă, rușine, teamă, nevalorizare și nesiguranță, determinate de diferențele lor de dezvoltare și de comportament.
Societatea și-a manifestat adesea mila, înțelegerea, dar și disprețul, teama, ridicularizarea. Cele mai multe reacții se datorează percepțiilor sociale asupra a ceea ce înseamnă diferențele dintre copii și oameni în general. În aceeași măsură este vorba și de necunoaștere și de neînțelegere a cauzelor care determină aceste diferențe.
O serie de concepții filozofice au explicat deficiențele unor persoane ca fiind datorate pedepselor divine meritate de părinți, și de aici, rușinea și respingerea cea mai mare în planul social. Frica a fost determinată de necunoaștere și din nevoia de a ocroti, de a sprijini suplimentar un copil cu handicap. Au existat chiar concepții care legau copilul cu deficiențe de comportamente total antisociale și de aici devenea prioritar de înlăturat –primejdia pe care o reprezenta el.
Rolul educatoarei în evaluarea CES
Educatoarea trebuie să cunoască toți copiii cu care lucrează în grupă. Ea face permanent observații referitoare la progresele programului educativ. Copiii cu CES sunt parte a grupului de copii. Ei participă, după posibilitățile lor la activități și program. Educatoarea observă și identifică problemele de dezvoltare sau riscurile de dezvoltare care apar atât din modul particular de răspuns la diferite activități cât și din informațiile primite de la medic sau de la familie. Dacă pe o perioadă anume educatoarea observă că problemele sunt frecvente, au intensitate și se manifestă acut, trebuie să ceară sprijin la un profesionist (psiholog, logoped, consilier psihologic). Chiar dacă copilul va urma un program de intervenție personalizată pentru remedierea problemelor sale, rolul educatoarei va fi mereu important, căci ea urmărește permanent în cadrul grădiniței și în activitățile zilnice și poate consolida progresele programului. Același lucru se petrece și cu rolul părinților: ei trebuie antrenați în orice activitate de sprijinire sau remediere a problemelor copilului, să continue acasă programul, pe măsura posibilităților lor, dar cu toată încărcătura afectiv-emoțională pe care o aduce mediul familial.
Cine sprijină educatoarea în activitatea cu copiii cu CES?
Programul de educație timpurie individualizată necesită o abordare cât mai deschisă și mai incluzivă a copiilor. Aceasta înseamnă că în grupa de copii pot exista copii cu CES. Pentru educatoare poate însemna acest lucru, nu neapărat sarcini în plus, ci strategii de educație care să fie cât mai flexibile. Așa cum vorbim de sprijin pentru copil în procesul educațional, trebuie să presupunem că și educatoarea are nevoie de sprijin. De unde poate ea să ia acest sprijin?
Sursa principală de sprijin este grupul de educatoare. Schimbul de experiență, schimbul de idei de acțiune, de modele, participarea în echipă la anumite activități, discuțiile metodice, sunt tot atâtea forme de a folosi experiența și practica colegelor în rezolvarea în rezolvarea unor probleme.
Activitatea în echipă presupune un mod de acțiune în care educatoarea lucrează împreună cu o altă colegă pentru a organiza, desfășura și evalua activități didactice personalizate.
Activitatea sprijinită de voluntari, părinți, bunici, membrii unor asociații neguvernamentale care au în obiectiv integrarea și/sau incluziunea copiilor cu CES, sau studenți practicanți care sunt parte activă în organizarea și desfășurarea activităților. Parteneriatul cu familia este o altă sursă de sprijin în activitatea cu copiii cu CES.
Centrele de resurse profesionale și Centrele de resurse pentru părinți constituie structuri metodologice care se pot înființa la nivelul unor instituții, pentru a sprijini rezolvarea diferitelor probleme cu care educatoarea vine în contact în tratarea CES.
Autoperfecționarea profesională este sursa cea mai importantă de sprijin.
Bibliografie
„Educația copilului preșcolar. Elemente de pedagogie la vârsta timpurie” – Ecaterina Vrășmas – Editura PROHUMANITATE, 1999.