D. Potolea a apreciat faptul că „curriculumul nu este un concept monolitic, ci polisemantic” , precum și faptul că nu numai că definițiile diferă, ci sunt și conflictuale (2002, 75). I. Negreț-Dobridor (2008) citează W.F. Pinar pentru cacofonia vocilor, „evidențiind diversitatea și polisemantica definițiilor termenului de curriculum”. R.M. Niculescu (2010) a definit curriculumul ca fiind ansamblul situațiilor de învățare la care o persoană este expusă pe parcursul vieții sale, inclusiv situațiile formale, nonformale și informale, precum și experiențele personale. În centrul definiției propuse se află două concepte complementare: situația de învățare și experiența rezultată din învățare, care este adesea numită „experienţă de învățare” (R.M. Niculescu, 2010, 59) .
În primul rând, raportarea la sfera de referință la care se face referire atunci când se vorbește despre situațiile de învățare este un plan de analiză. Curriculum-ul este considerat restrâns dacă situațiile de învățare sunt luate în considerare doar într-un context specific și pe o perioadă de timp specifică. În cazul în care ne raportăm la întreaga viață ca o sursă de situații de învățare, în toate contextele posibile oferite de aceasta, analiza constituie cea mai largă definiție a conceptului. Între aceste limite există, fără îndoială, zone de extensie intermediare. Curriculum-ul formal, informal și nonformal sunt trei idei despre educație, în funcție de contextul în care sunt create situațiile de învățare și de modul în care experiențele de învățare sunt planificate sau nu (R.M. Niculescu, 2010, 67).
Curriculum-ul formal, informal și nonformal sunt trei idei despre educație, în funcție de contextul în care sunt produse situațiile de învățare și de modul în care experiențele de învățare sunt planificate sau nu (R.M. Niculescu, 2010, 67) . Curriculumul formal implică circumstanțe de învățare planificate și implementate în unități de învățământ, care sunt specifice educației formale și în care principala responsabilitate revine profesorilor. El include, de asemenea, experiențele de învățare naturale care apar atunci când elevii se confruntă cu situații educaționale special concepute (R.M. Niculescu, 2010, 67).
Conceptele de curriculum nonformal și informal pot fi discutate aici. Curriculumul nonformal reunește situații de învățare care sunt concepute și efectuate în alte tipuri de instituții decât cele educaționale, dar cu scopuri educaționale în minte. Ele pot fi realizate de oameni dintr-o varietate de domenii (tehnică, artă, cultură etc.), cu scopul specific de a identifica experiențe de învățare. Curriculum-ul nonformal cuprinde toate experiențele de învățare care provin din situații de învățare în instituții non-școlare, cu care oamenii se confruntă de-a lungul existenței lor.
Curriculum-ul poate fi definit ca ceva care se întâmplă pe tot parcursul vieții și cuprinde atât situațiile și experiențele de învățare propuse sau trăite în cadrul formal (în instituțiile care sunt dedicate în mod clar procesului educațional) cât și nonformal (în afara instituțiilor, unde obiectivele educaționale nu sunt prioritare) și informal (în viața de zi cu zi). Este definiția cea mai extinsă a ideii. În acest caz, extracurricular înseamnă dincolo de limitele vieții. Pentru perioade mai scurte și în contexte specifice – în spațiul școlar, cunoscut sub numele de „curriculum formal”, fie că este vorba de perioada de școală a ontogenezei timpurii, fie că este vorba de cadrul instituționalizat al educației adulților.
Extracurricularul implică extrașcolarul dacă situațiile de învățare care se referă la conceptul de curriculum sunt definite doar în cadrul școlii; în schimb, dacă situațiile de învățare care se referă la conceptul de curriculum se extind pe tot parcursul școlii, extracurricularul implică extrașcolarul. Obiectivul principal al educației prin activități extracurriculare este de a găsi și de a cultiva o relație optimă între aptitudini și talente.
Acest lucru este făcut pentru a promova un stil de viață civilizat, democratic și european, precum și pentru a promova atitudinile creative în diferite domenii. Educația timpurie le permite copiilor să învețe multe lucruri și să dezvolte atitudini, deprinderi și competențe în legătură cu lucrurile și fenomenele din natură, societate și cu ceea ce se întâmplă în afara programului.
Bibliografie
Dan Potolea (2002). Conceptualizarea curriculumului. București: Editura Didactică și Pedagogică.
Negreț-Dobridor, I. (2008). Teoria generală a curriculumului educațional. Iași: Polirom
William F. Pinar (2001). The Character of Curriculum Studies.
Niculescu, R.M. (2010). Didactica disciplinelor de învățământ. București: Editura Didactică și Pedagogică