Tendințele actuale în pedagogie acordă prioritatea învățării experiențiale grație caracterului său autentic, imediat verificabil, original și centrat pe cel care învață. Se vorbește de metodele moderne activ-participative, implicându-i pe elevi în procesul de predare-învățare și prezentând numeroase avantaje: acordă prioritate dezvoltării personalităţii elevilor, sunt centrate pe activitatea de învăţare a acestuia, subiect al procesului educaţional, pe acţiune, pe învăţarea prin descoperire, sunt flexibile, încurajează învăţarea prin cooperare şi capacitatea de autoevaluare la elevi, evaluarea fiind una formativă, stimulează motivaţia intrinsecă, relaţia profesor-elev se bazează pe respect şi colaborare.
Considerăm că, în didactica limbilor moderne, procesele de învăţare se împletesc, se condiționează reciproc și este absolut necesar să coexiste. Justificăm punctul de vedere prin câteva observații privitoare la vocabularul necesar pentru interacțiune și mediere în context comunicațional. Învățarea tradițională este singura în măsură să asigure vocabularul subsecvent, căci interacțiunea depinde, în mod vizibil, de cantitatea vocabularului de care elevul va avea nevoie și pe care va trebui să o stăpânească, cu care va trebui înzestrat (de exemplu, numărul de cuvinte și expresii); proporţiile vocabularului (de exemplu, teme, domenii abordate); gradul de control al lexicului pe care elevul exersează, recurgerea la tehnicile de inducţie și modul lor de folosire, toate pot fi dobândite, în mare parte, prin învățare tradițională.
Cu toate acestea, sesizăm ușurința expunerii la eșec în contextul lucrului pe discursul autentic în context real, atât oral cât și scris, care poate, într-o măsură oarecare, să prezinte dificultăţi gramaticale de diferite niveluri. Este probabil că elevul se va confrunta cu structuri noi, mai ales de natură fonologică, și chiar cu categorii noi. S-ar putea ca un elev abil să și le însușească și să le utilizeze înaintea altora, considerate fundamentale. Deoarece doar în contextul unei învățări experiențiale expunerea la discursul autentic se poate realiza. E necesar a se lua în considerare și „ordinea naturală” de însușire de către copil a limbii materne în planificarea unei programe în L2, dar, cum comunicarea în limba maternă scade sau se face deficitar, “etajele superioare” nu mai pot fi edificate în mod corespunzător. Constatăm, actualmente, dificultăți în învățare tocmai din cauza prioritizării experiențialului în detrimentul tradiționalului care nu mai primează, lipsa memorării și a exersării prin structuri antrenează dificultăți în comunicare, chiar lipsa formării competenței de producere spontane a mesajului.
Învățarea tradițională presupune, în viziunea lui Andrei Cosmovici, o acumulare de informații, dar presupune și formarea gândirii, sentimentelor, a voinței, întreg psihicul fiind antrenat. Învățarea școlară se distinge prin caracterul său organizat, sistematizat, planificat. În cazul limbii materne, ulterior al limbilor moderne studiate învățarea verbală este esențială, deoarece presupune însușirea de cunoștințe și formarea de competențe, priceperi intelectuale, memorarea fiind un proces esențial, care stă la baza operațiilor lingvistice pe care le presupune interacțiunea, de exemplu. Pentru memorarea unităților lingvistice sunt necesare energia, perseverența, dependente de motivație și de voință.
Metoda expozitivă, frontală, de predare presupune o anumită pasivitate a auditoriului. Elevul reține, reproduce informațiile predate, profesorul fiind un partener în învățare: rezultatele învățării sunt prescris într-un sistem fix, rolul profesorului este cel de «magister».
Metodele asimilate învățării tradiționale sunt expunerea didactică, conversaţia didactică, demonstraţia, lucrul cu manualul, exerciţiul. Principala metodă de educare a gândirii în învăţământul tradiţional o constituie expunerea profesorului, completată cu studiul individual al elevului. Această metodă a fost criticată, susţinându-se că ea nu favorizează legătura cu practica. Lipsa de legătură cu realitatea vine de la atitudinea elevilor: asistă pasiv la expunere, pe care ştiu că trebuie să o repete. Învățarea limbii presupune lucrul susținut prin aceste metode pentru ca învățarea experiențială să fie posibilă.
Cealaltă metodă tradiţională, convorbirea cu întreaga clasă, antrenează mai mult participarea elevilor, dar elevii sunt ghidaţi și ignoră ținta didactică ce se urmăreşte în întreg demersul didactic. Aşadar, forma clasică a învăţământului dezvoltă cu dificultate gândirea critică a elevilor.
Prin învățarea experiențială, ce are la baza teoria lui David Kolb, metodele de predare-învățare activ-participative acordă prioritate dezvoltării personalității elevilor, sunt centrate pe acțiune, pe învățarea prin descoperire. Prezintă o structură flexibilă, facilitarea fiind minimă. În privința didacticii limbilor moderne, Cadrul European Comun de Referință al Limbilor prevede că utilizarea unei limbi, inclusiv învăţarea ei, cuprinde un șir de acţiuni îndeplinite de persoane care, în calitate de indivizi și de actori sociali, își dezvoltă un ansamblu de competenţe generale, dar mai ales, o competenţă de comunicare bazată pe exploatarea mijloacelor lingvistice. Ei utilizează competenţele de care dispun în contexte și condiţii variate, conformându-se diferitelor constrângeri în vederea realizării activităţilor comunicative, care permit receptarea și producerea textelor pe anumite teme asupra unor domenii specifice, aplicând strategiile corespunzătoare, cele mai adecvate, pentru îndeplinirea sarcinilor date. Controlul acestei activităţi de către interlocutori conduce la consolidarea sau modificarea competenţelor. Prin definiția dată competenţelor, acestea sunt situate într-un context experiențial, deoarece acestea reprezintă totalitatea cunoștinţelor, deprinderilor și caracteristicilor unei persoane care îi permit să înfăptuiască anumite acţiuni.
O importanță deosebită este acordată în didactica actuală a limbilor moderne competenţei existenţiale: de exemplu, dispoziţia unei persoane de a lansa o iniţiativă sau de a-și asuma riscul participării la o comunicare „faţă în faţă” cu interlocutorul (« communication en face à face »; « face-to-face communication »), contribuind la crearea oportunităţilor de a interveni, îndemnând interlocutorul să-i acorde un eventual ajutor, solicitându-i reformularea unor gânduri expuse într-un mod și în termeni mai simpli etc.; de asemenea, deprinderile de a asculta și a-și concentra atenţia asupra celor spuse, deprinderea de a fi pe deplin conștient de riscurile unei neînţelegeri culturale în relaţiile cu celălalt” din Cadrul European Comun de Referință pentru Limbi – ÎNVĂŢARE, PREDARE, EVALUARE (2001 :18) sau a celei de a învăța să înveți, care reprezintă capacitatea de a învăţa în ciuda diverselor variaţii în funcţie de obiect: individul tratează cu persoane necunoscute, se ocupă de un domeniu de cunoaștere total necunoscut de el, de o cultură foarte puţin cunoscută, de o nouă limbă străină.
Spre exemplu, dobândirea unei pronunţii corecte se face, prin experiență, rapid și natural, prin audierea unor enunţuri orale autentice, prin imitarea în cor (colectivă), a unor înregistrări audio sau video făcute de vorbitori nativi, dar și prin ascultarea profesorului prin lectura fonetică cu voce tare a unor texte etalonate, prin antrenarea auzului și exerciţii fonetice, cu ajutorul transcrierii fonetice a textelor. Tipurile de învățare coexistă.
Învățarea experiențială este esențială în dobândirea și dezvoltarea competenţei sociolingvistice a elevului care este transferabilă din experienţa vieţii sociale sau este facilitată de contactul cu limba autentică, utilizată în modul cuvenit în cadrul său social, de selectarea sau producerea unor texte care exemplifică contrastele sociolingvistice dintre societatea de origine și cea a limbii-ţintă, atrăgând atenţia asupra contrastelor sociolingvistice pe măsura manifestării lor, cu explicaţiile și discuţiile de rigoare, așteptând să fie comise erori și intervenind cu această ocazie pentru a le semnala, a le analiza, a le explica și a indica folosirea corectă.
În condițiile unui auditoriu numeros, evaluarea pune accent pe proces, care încurajează elevul să nu aibă inhibiții, acesta devenind creativ, curios prin folosirea diferitelor metode, participă activ, cooperează în rezolvarea sarcinilor de lucru, realizează schimburi de informații cu ceilalți. Argumentează, pune, își pune întrebări cu scopul de a înțelege, exprimă puncte de vedere proprii, devine stăpân pe cunoștințele acumulate. Are loc prin formarea de competențe și deprinderi practice, prin cooperare, necesitând inițiativă din partea acestuia. Evaluarea vizează măsurarea, aprecierea competențelor și caracterizează progresul. Poate include o varietate de tipuri de la jocurile de rol, studiile de caz la diferite activități practice, având în vedere că se axează pe nevoile elevului, încurajează reflecțiile acestuia, îi încurajează creativitatea. Însă echilibrul între ambele tipuri de învățare este necesar.