Pornind de la teoria lui Mircea Eliade privind noṭiunea de “mit”, se poate afirma faptul cǎ mitul este încǎ prezent în lumea modernǎ, într-o formǎ camuflatǎ. “ Comportǎri mitice” încǎ supravieṭuiesc într-o societate care mai pǎstreazǎ ceva din “gândirea colectivǎ”, deṣi este clar faptul cǎ mitul nu mai are rolul central pe care-l avea în cadrul societǎṭilor arhaice.
Voi încerca în articolul de faṭǎ sǎ prezint traseul pe care îl urmeazǎ mitul, pornind de la accepṭiunea pe care acest termen o are în cadrul societǎṭilor tradiṭionale ṣi ajungând la descrierea felului în care el este perceput în lumea modernǎ, în speṭǎ în domeniul literar.
Pentru societǎṭile tradiṭonale mitul era “ povestea sacrǎ”, era expresia adevǎrului absolut, era povestea unei faceri, întrucât el povesteṣte o întâmplare sacrǎ, o revelaṭie care s-a petrecut în timpul sacru al începuturilor, în illo tempore. La întrebarea “ Ce este un mit?” se oferǎ urmǎtorul rǎspuns: “ În limbajul curent al secolului al XIX-lea, mitul semnificǎ tot ceea ce se opunea <realitǎṭii>:crearea lui Adam sau omul invizibil, istoria lumii povestitǎ de zuluṣi sau Teogonia lui Hesiod erau mituri”.( Mircea Eliade, Mituri,vise ṣi mistere, Editura Ṣtiinṭificǎ, Bucureṣti, 1991, p.127 ). Cuvântul “mit” îmbracǎ diverse semnificaṭii în lumea anticǎ ṣi creṣtinǎ.
Dacǎ pentru societǎṭile arhaice mitul însemna “ o istorie adevǎratǎ, preṭioasǎ, sacrǎ, exemplarǎ, semnificativǎ”( Mircea Eliade, Aspecte ale mitului, Editura Univers, Bucureṣti, 1987, p.1), grecii au golit treptat mythos-ul de orice valoare religioasǎ ṣi metafizicǎ, iar iudeo-creṣtinismul considera de domeniul “minciunii” tot ceea ce nu era justificat de una dintre cele douǎ Testamente. Ṣi totuṣi, pentru societǎṭile primitive, “mitul” e viu în sensul cǎ reprezintǎ modele de comportare omeneascǎ. Fiind “real ṣi sacru, mitul devine exemplar ṣi în consecinṭǎ repetabil”.( Mircea Eliade, Mituri,vise ṣi mistere, Editura Ṣtiinṭificǎ, Bucureṣti, 1991, p.127)
Toate marile religii ṣi mitologii mediteraneene ṣi asiatice dispun de mitologii. Majoritatea miturilor greceṣti au fost povestite ṣi prin urmare modificate, sistematizate de Hesiod, Homer, rapsozi, mitografi. În “Aspecte ale mitului”, Mircea Eliade afirmǎ: “ Mitul e o realitate cultural extrem de complex care poate fi abordatǎ ṣi interpretatǎ în perspective multiple ṣi complementare”.Încercând sǎ formuleze natura ṣi funcṭia mitului în societǎṭile primitive, Bronislav Malinovski afirmǎ: “ …mitul nu reprezintǎo explicaṭie menitǎ sǎ satisfacǎ o curiozitate ṣtiinṭificǎ, ci o poveste care face din nous ǎ trǎiascǎ o realitate originarǎ ṣi care corespunde unei profunde nevoi religioase, unor nǎzuinṭe morale, unor constrângeri ṣi unor imperative de ordin social ṣi chiar unor exigenṭe practice” ( B. Malinovski, Myth in Primitive Psychology, 1926, reprodus în vol. Magic, Science and Religion, New York, 1955, p.101 în Mircea Eliade, Aspecte ale mitului, Editura Univers, Bucureṣti, 1987, p.20).
Mitul este fǎrǎ îndoialǎ elemental esenṭial al civilizaṭiei omeneṣti pentru cǎ e: o realitate vie, la care nu încetǎm sǎ recurgem; nu o teorie abstract sau o desfǎṣurare de imagini, ci o adevǎratǎ codificare a religiei primitive ṣi a înṭelepciunii practice(…)”.(Mircea Eliade, Aspecte ale mitului, Editura Univers, Bucureṣti, 1987, p.20). Omul modern se socoteṣte “un produs al istoriei”, pe când omul arhaic “se proclamǎ rezultatul unui anumit numǎr de evenimente mitice”.( Ibidem, p.12). Omul modern se deosebeṣte net de omul arhaic prin faptul cǎ nu se consider dator sǎ cunoascǎ istoria în totalitatea ei, pe când omul arhaic nu este doar obligat sǎ-ṣi rememoreze istoria miticǎ a tribului sǎu, ci el reactualizeazǎ periodic o parte din ea. Prin esenṭa sacrǎ, prin pluralitatea de semnificaṭii, mitul devine “ un model pentru lume întreagǎ”. Omul societǎṭilor arhaice se detaṣeazǎ de profane ṣi intrǎ într-un timp sacru.
De-a lungul timpului mitul a suferit o desacralizare, în lumea contemporanǎ el existând doar sub forma unor camuflaje. La întrebarea: “ Ce este un mit în zilele noastre?”Roland Barthes oferǎ în lucrarea sa, “ Mitologii”, un rǎspuns foarte simplu: “ mitul este o vorbire”.în opinia sa orice poate fi mit deoarece acesta nu cunoaṣte limite formale. Deoarece universal este sugestiv la infinit, orice obiect din lume poate trece de la o existenṭǎ închisǎ la o stare oralǎ. Roland Barthes vorbeṣte despre mit ca despre un element care face posibilǎ comunicarea între membrii unei comunitǎṭi. Mitul este aṣadar un limbaj, este un semn global, iar substanṭa acestui semn e redusǎ la funcṭia semnificantǎ. În lucrarea sa, “ Antropologia structuralǎ”, Claude Levi-Strauss afirmǎ: “A compara mitul cu limbajul nu duce la nicio soluṭie: mitul face parte integrantǎ din limbǎ;îl cunoaṣtem prin intermediul vorbirii, el ṭine de discurs.” ( Claude Levi- Strauss, Antropologia structural, Editura Politicǎ, Bucureṣti, 1994, p.46 ).
Despre mit vorbeṣte ṣi Lucian Blaga, însǎ din perspectiva eseisticii ṣi a filosofiei. El este de pǎrere cǎ aceste douǎ domenii au abuzat de termenul “mit”, în ultimele decenii, aproape în chip incalificabil. Din perspective eseisticii, “mit” ar fi “orice idée acuzat irealǎ, îmbibatǎ de o credinṭǎ misticǎ”. Din prisma eseisticii “mit” ar fi “orice idée acuzatǎ ireal, îmbibatǎ de o credinṭǎ misticǎ”. Într-o întrebuinṭare mai ṣtearsǎ a cuvântului “mit” ar fi orice idée care, despoiatǎ de orice altǎ valoare, ṣi-a mai pǎstrat doar preṭul unei ficṭiuni utile, ori chiar inutile, în economia vieṭii sau în gospodǎria cunoaṣterii umane.” ( Lucian Blaga, Trilogia culturii, Editura Minerva, Bucureṣti, 1985, p.366 ) Aṣadar, Lucian Blaga vorbeṣte despre o degradare ṣi o banalizare masivǎ a termenului “mit”.
În “Mituri,vise ṣi mistere”, Mircea Eliade afirmǎ: “ mitul este asumat de om ca fiinṭǎ totalǎ, el nu se adreseazǎ numai inteligenṭei sau numai imaginaṭiei. Când nu este asumat ca o relevaṭie a misterelor, mitul se degradeazǎ, devine de neînṭeles, poveste sau legend”.( Mircea Eliade, Mituri,vise ṣi mistere, Editura Ṣtiinṭificǎ, Bucureṣti, 1991, p.123) Se pare cǎ lumea modernǎ mai pǎstreazǎ ceva din comportamentul mitic. Se poate vorbi despre anumite particularitǎṭi ale miturilor ṣi simbolurilor collective care au supravieṭuit în lumea modern, dar este pre mult sǎ afirmǎm cǎ acestea încǎ îndeplinesc rolul central pe care-l juca mitul în lumea tradiṭionalǎ. Problema unor mituri ale lumii modern este compkexǎ.
Într-una dintre cǎrṭile sale, “Omul în cǎutarea sufletului”, K.G.Yung fǎcea destul de evident faptul cǎ lumea modern este în cǎutarea unui nou mit care i-ar permite sǎ-ṣi regǎseascǎ o nouǎ sursǎ spiritual. Este foarte important de menṭionat faptul cǎ la nivelul experienṭei personale mitul nu a dispǎrut niciodatǎ. Mitul se face simṭit în visele, nostalgiile omului modern chiar dacǎ acest lucru nu este observabil la prima vedere. Omul modern, prins în mrejele problemelor cotidiene, nu mai acordǎ aceeaṣi importanṭǎ miturilor, dar ceva din comportamentul mitic se manifestǎ mai mult la niveleul inconṣtientului. Un mit nu dispare niciodatǎ din actualitatea psihicǎ, el îṣi camufleazǎ doar funcṭiile. Mircea Eliade considerǎ cǎ “noutatea lumii moderne se traduce prin revalorizarea la nivel profan a vechilor valori sacre”. (Mircea Eliade, Mituri,vise ṣi mistere, Editura Ṣtiinṭificǎ, Bucureṣti, 1991, p.130)
În prezent, acolo unde reperele dispar, unde normele se atenueazǎ, miturile sunt o modalitate de refacere a legǎturilor sociale. Reînnoite, aceste legǎturi se dovedesc a fi o reîntoarcere la sacru. Miturile se modificǎ ṣî primesc forme diferite în functie de modulîn care sunt însuṣite de cǎtre grupurile sociale care dau o semnificaṭie distinctǎ acestora.
Domeniul literar reprezintǎ una dintre zonele în care mitul se pǎstreazǎ sub o formǎ camuflatǎ. Este esenṭial sǎ menṭionez faptul cǎ forma miturilor regǎsitǎ în legenda epicǎ, balada sau în roman este o formǎ degradatǎ a modelului iniṭial, este o formǎ inferooarǎ care l-a ajutat sǎ supravieṭuiascǎ de-a lungul timpului. Prin reprezenterea sa în literaturǎ, mitul reuṣeṣte sǎ-ṣi pǎstreze atât importanṭa, cât ṣi structura. “Încercǎrile” ṣi “suferinṭele” din care epopeea , romanul, drama îṣi construiescc materialul pot fi comparate cu obstacolele ritual ale drumului spre centru. Eroul mitic nu este altceva decât modelul personajelor din romanele moderne.
Multe dintre temele mitice care au supravieṭuit în modernitate nu sunt recunoscute cu uṣurinṭǎ pentru cǎ ele au suferit un lung proces de laicizare. Reiau ideea lui Mircea Eliade care afirma cǎ proza narativǎ, în special romanul, ocupǎ în societǎṭile modern, locul deṭinut de recitare a miturilor ṣi a basmelor în societǎṭile tradiṭionale.
“Legenda mea…E o istorie epicǎ,
Interminabilǎ, episodicǎ, absurdǎ,
Confuzǎ, reluatǎ mereu ca un foileton
Sau ca viaṭa” ( Ghelderode, Don Juan )
Aceste versuri mǎ trimit cu gândul la un mit care a avut viaṭǎ lungǎ prin intermediul literaturii: mitul lui Don Juan. Jean Rousset îṣi pune urmǎtoarea întrebare: putem vorbi despre Don Juan ca despre un mit? Ne putem pune ṣi noi aceastǎ întrebare, având în vedere urmǎtoarele considerente: primul se referǎ la “incertitudinea, fluiditatea noṭiunii de mit”, iar cel de-al doilea la “ situaṭia special a poveṣtii care se deapǎnǎ de mai bine de trei secole despre Seducǎtor ṣi despre Musafirul de piatrǎ”.
Dacǎ l-am privi din perspectiva “naṣterii” sale, moment datat în perioada modern, Don Juan nu ar aparṭine familiei miturilor. Existǎ totuṣi ceva care înclinǎ apre includerea sa în aceastǎ categorie. Jean Rousset afirmǎ în lucrarea sa, “ Mitul lui Don Juan”: “ El e întemeiat pe moarte, -pe prezenṭa activǎ a Mortului, a statuii însufleṭite, adevǎratul protagonist al dramei, mediator al lumii de dincolo, agent de legǎturǎ cu sacrul” ( Jean Rousset, Mitul lui Don Juan, Editura Univers, Bucureṣti, 1999, p.6 ) don Juan este aṣadar Mortul pedepsitor care se înfǎṭiṣeazâ sub formǎ de statuie, dovadǎ a faptului cǎ miraculosul e mai bine servit de miṣcǎrile imobilului, frǎmntat de piatrǎ ṣi gândire. Un exemplu în acest sens ar fi legenda statuii logodite care-ṣi cere logodnicul în timpul nopṭii. O astfel de legendǎ, tratatǎ într-o operǎ literarǎ este “Venus d’Ille”.
Un alt element care nu l-ar include pe Don Juan în categoria miturilor ar fi acela cǎ miturile nu au un autor, iar Don Juan are, prima sa versiune fiind atestatǎ printr-un text scris. Totuṣi, Don Juan face încǎ un pas spre apropierea sa de sfera miturilor: îṣi câṣtigǎ independenṭa ṣi trǎieṣte propria viaṭǎ, trecând din operǎ în operǎ ṣi din autor în autor. În acest fel el creeazǎ impresia cǎ apartine tuturor ṣi în acelaṣi timp nimǎnui. Acesta este punctual în care se poate recunoaṣte o altǎ trǎsǎturǎ specific miturilor.
Gândindu-ne la funcṭia de model, exemplarǎ a mitului în care receptorul sw identificǎ cu eroul, ne putem întreba: cu cine se va identifica spectatorul în cazul lui Don Juan? S-ar putea identifica cu victimele libertinului, cu instanṭele potrivnice ṣi punitive, cu amantul fascinator, cu rǎzvrǎtitul glorificat de romantism, cu delincventul condamnat al secolului a XVII-lea ṣ.a. Spectatorul se poate identifica cu oricare dintre imaginile lui Don Juan în funcṭie de versiuni, de epoci, dar ṣi în funcṭie de orizontul de aṣteptare al publicului.
Mitul lui Don Juan cunoaṣte numeroase versiuni. Cele mai numeroase dintre ele sunt opera dramatice, iar în acest fel analiza trebuie sǎ se concentreze asupra locului în teatru. Au fost culese peste 250 de versiuni orale ale mitului lui Don Juan, fǎrǎ a mai numǎra versiunile scrise prelucrate de cǎtre culegǎtorii de predici din secolele XVI, XVII. Analizând legenda ṣi anumite piese, putem observa cǎ acestea din urmǎ furnizeazǎ trǎsǎturi distinctive. Analiza ṣi comparaṭia celor douǎ priveṣte doar deznodǎmântul: confruntǎrile eroului cu Mortul. Majoritatea dramaturgilor au menṭinut ṣi au întǎrit “ acest dipozitiv ternar: din grija pentru echilibru, dar mai ales pentru cǎ au ṭinut cont de forṭa lui narativǎ” ( Jean Rousset, Mitul lui Don Juan, Editura Univers, Bucureṣti, 1999, p.101 – 102 )
Potrivit lui Petzoldt, 91 dintre variantele orale ale mitului lui Don Juan oferǎ un deznodǎmânt diferit: “ cǎlǎuzit de mort, cel viu este introdus în lumea celor morṭi; dupǎ o ṣedere în lumea de dincole, care îi pare scurtǎ, el revine pe pǎmânt, nu mai recunoaṣte locurile, nu mai este recunoscut de nimeni; absenṭa sa a durat un secol sau mai bine.” ( Ibidem, p.102) Acelaṣi L. Petzoldt demonstreazǎ cǎ aceastǎ temǎ a cǎlǎtoriei în lumea de dincolo nu aparṭine fondului originar al legendei mortului înviat. Este o ramurǎ care derivǎ din tema coborârii în Infern, în Câmpiile Elizee.
Acest mit al lui Don Juan a fost tratat în operele mai multor autori dintre care amintesc: Tirso de Molina- “ El Burlador”, Vauquelin des Yvetaux, într-un sonet, A. Marino în oda “ Amore inconstante”.
Jean Rousset insist asupra ideii cǎ mitul lui Don Juan cunoaṣte diverse metamorfoze, schimbǎri de gen ṣi diverse transpuneri: dramǎ scrisǎ, commedia dell’arte, operǎ, povestire sau roman. Aceste metamorfoze ale mitului pus în discuṭie nu lasǎ, bineînṭeles intact modelul iniṭial. Caracterele fundamentale rǎmân aceleaṣi. Este necesar ca mitul sǎ fie deformat, uneori chiar parodiat pentru a putea continua sǎ existe, sǎ supravieṭuiascǎ. J.Rousset afirmǎ: “ fǎrǎ mǎṣtile ṣi fǎrǎ gagurile comedianṭilor, aventurile lui Don Juan probabil cǎ n-ar fi putut ajunge pânǎ la Moliere, la Shadwell, la Goldoni, la compozitorii de operǎ bufǎ, la Mozart.” ( Jean Rousset, Mitul lui Don Juan, Editura Univers, Bucureṣti, 1999, p.123 )
Istoria mitului lui Don Juan este una bogatǎ ṣi este reprezentatǎ în diverse forme în numeroase romane, nuvele, dar ṣi în eseuri ale secolelor XIX ṣi XX. Este nevoie doar de o înṭelegere adecvatǎ a sensului profund al acestui mit al eternului reprezentant al inconstanṭei în iubire. Astfel, deṣi într-o formǎ degradatǎ, mitul a gǎsit o formǎ de a supravieṭui prin literatură.