Autismul face parte din spectrul, cel mai vast e afecțiuni de neuro-dezvoltare (ce presupune afectarea dezvoltării creierului), fiind cunoscut și sub numele de „tulburări pervazive de dezvoltare”. Spectrul face referire la faptul că în cadrul unei tulburări sau a unui grup de tulburări, există grade foarte variate de afectare, deși toate persoanele afectate îndeplinesc criterii asemănătoare pentru a primi acest diagnostic.
Prin autism se înțelege o tulburare ce afectează trei arii principale ale funcționării unui copil, respectiv: comunicarea, interacțiunea socială și activitățile. Acest diagnostic poate fi suspectat în jurul vârstei de 1 an de către un medic de specialitate. Cum nu există doi copii la fel, așa nu există nici doi copii diagnosticați cu autism care să fie la fel. Prognosticul va depinde de gradul de afecțiune, de vârsta la care a fost depistat, de metodele și eficiența recuperării dar și de răspunsul unic al fiecărui copil.
Măsurile de recuperare în cazul unui copil diagnostic cu autism pot fi multiple, iar eficiența lor depinde și de capacitățile și graul de afectare al ecestuia.
- Terapia ABA – este o activitate dezvoltată în special pentru persoane cu autism, în cadrul acesteia se analizează domeniile deficitare și se clădesc aptitudini specifice de la simplu la complex. Părinții sunt întotdeauna pregătiți, implicați în proces, întrucât activitățile începute în cadrul terapiei vor trebui continuate pe parcursul întregii vieți
- Sistemul PECS – este un sistem dezvoltat pentru copii care nu utilizează limbajul, acesta folosindu-se de anumite cartonașe cu imagini pentru a ajuta copiii să comunice și să învețe lucruri noi
- Terapia de integrare senzoriala – este de foarte mare ajutor deoarece în multe situații, copiii cu autism întâmpină dificultăți de hrănire, echilibru, coordonare, toleranță la anumite sunete
- Medicația în autism este recomandată pentru afecțiuni asociate, de exemplu aceasta poate fi recomandată unui copil foarte agitat, nervos. Alte complicații ce pot apărea frecvent odată cu autismul sunt ADHD, anxietate, tulburare obsesiv-compulsivă, situații în care poate fi recomandată medicația.
- Psihoterapia cognitiv – comportamentală este acel tip de terapie ce poate veni în completarea unui program de terapie comportamentală aplicată, atunci când copilul are o serie de achiziții cognitive, dobândite anterior începerii terapiei și are o vârstă mai mare de 6 ani. Rolul acesteia este de a -l ajuta pe copil să modifice acele comportamente emoționale sau cognitive formate inițial și care sunt disfuncționale și să le înlocuiască unele funcționale care îl vor conduce pe copil la o dezvoltare armonioasă și echilibrată.
Pentru a începe o astfel de terapie, este necesar ca un copil să prezinte următoarele preachiziții: să aibă abilități de a recunoaște, eticheta, discrimina emoțiile; abilități verbale și de comunicare, dezvoltarea adecvată a memoriei de scurtă și lungă durată, abilități de argumentare simplă și dezvoltarea adecvată a imaginii de sine.
În cadrul acestei terapii se poate merge pe următoarele ramuri: realizarea unui training cu privire la identificarea și discriminarea emoțiilor; utilizarea materialelor cu conținut scris și vizual, precum și a fișelor de lucru structurate; utilizarea unei abordări cognitive preponderent concretă și bine structurată; utilizarea activităților cognitive simplificate – ca de pildă fișele de lucru cu posibilități multiple de răspuns; implicarea unui părinte sau a unui aparținător pentru a susține implementarea intervenției; menținerea constantă a atenției prin oferirea de pauze la intervale regulate de timp; integrarea intereselor copilului în structura terapiei într-o măsură cât mai mare pentru a-i menține constant motivația pentru activitățile derulate în cadrul sesiunii de terapie; Utilizarea unor tehnici specifice cum ar fi – poveștile sociale, jocurile de rol, exerciții pentru teoria minții, poveștile terapeutice etc.
Alte recomandări cu privire la modificarea și adaptarea conținutului și structurii psihoterapiei cognitiv-comportamentale pentru copiii și adolescenții cu TSA se referă la: utilizarea metodelor și instrumentelor cognitive, dar într-o manieră cât mai structurată cu putință, cu oferirea de exemple concrete pentru diferite situații; oferirea constantă a unor suporturi vizuale concrete – imagini, text; utilizarea unor exemple și analogii cât mai concrete pentru a ilustra anumite principii terapeutice; implicarea directă a părinților sau aparținătorilor copiilor cu TSA prin implicarea directă în sesiunile de terapie, dar și prin intermediul sarcinilor special concepute pentru aceștia, încurajând, astfel, procesul de generalizare abilităților deprinse în contextul terapeutic de către copil; adaptarea materialelor specifice utilizate în cadrul sesiunilor de terapie în funcție de vârsta copilului; adaptarea intervenției în funcție de specificul afecțiunii aflate în comorbiditate cu tulburarea din spectrul autist; dezvoltarea unor abilități deficitare în cazul tulburării din spectrul autist – abilități sociale, aria de preocupări restrânsă; stabilirea unor obiective specifice privind abilităților sociale necesare în mediul școlar – comunicare socială, stabilirea unor prietenii, implicarea în activități sociale și jocuri; promovarea unei colaborări strânse între mediul școlar, mediul familial și psihoterapeut – pentru a susține promovarea și generalizarea abilităților învățate în mediile de interes.
Când vine vorba despre recuperarea copilului diagnosticat cu tulburare din spectrul autist (TSA) „se vorbește foarte mult despre importanța colaborării dintre specialiști și părinți pentru integrarea copilului în societate, prin participarea sa în cadrul diferitelor activități educative și de joacă ce necesită interacțiunea între copii de vârste apropiate (Săndică, 2016).
Când vine vorba de relația copil – părinte, cu cât copilul are mai multe abilități de comunicare și relaționare cu atât mai mult părinții tind să se angajeze în joc reciproc și să aibă un feedback pozitiv, astfel, receptivitatea părinților în ceea ce privește afecțiunea copiilor, a fost asociată cu dorința celor mici de a iniția interacțiuni sociale cu adulții (Beurkens et al., 2012).
În concluzie putem afirma faptul că, creșterea unui copil cu autism reprezintă o mare provocare pentru părinți, însuși diagnosticul de tulburare de spectru autist este un eveniment traumatic pentru familii.
Consider că este necesară o campanie de promovare și educare a părinților ce au copii cu autism, deoarece în acest mod și procesul de recuperare al copilului va fi ușurat, iar părinții vor lua cele mai bune decizii în ceea ce privește metodele de intervenție pentru copilul lor. Atitudinea pe care o adoptă părinții față de copilul cu dizabilități este fundamentală, s-a demonstrat faptul că un copil cu părinți iubitori și fermi în atitudine dar afectuoși, dar cu care copilul se simte în siguranță acasă, va progresa mai repede și va avea șanse mai mari de integrare în mediul din care fac parte.
Dintre terapiile prezentate mai sus, deși fiecare în parte prezintă avantaje binevenite pentru a ajuta și ușura viața unui copil cu autism, consider că acestea ar trebui individualizate pentru fiecare copil, deoarece fiecare copil este unic în felul său.